Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Am pomenit în numărul nostru de alaltăieri despre un important şir de reflecţiuni pe carii le inspiră ziarului „Le Temps” cestiunea aplicării deciziunilor luate de Conferenţa de la Berlin. Organul francez, care-şi primeşte, precum se ştie, inspiraţiile din cercurile diplomatice respective, se crede autorizat a declara că este deşartă iluziunea ce şi-ar face-o vreo parte interesată cumcă Franţa ar fi gata să ia asupră-şi aplicarea deciziunilor Conferenţii. Iată articolul ziarului francez:
Se zice că guvernul otoman se plînge de atitudinea Conferenţei şi că se pregăteşte la rezistenţa, trimeţînd oştiri şi vase în punctele ameninţate prin deciziunile puterilor. E bine să observăm că aceste demonstraţiuni, presupunînd că ele nu vor fi ameninţătoare prin ele însele, vor avea de efect încurajarea locuitorilor din ţinuturile de cari e vorba, şi în deosebi a epiroţilor, la opunere faţă cu executarea hotărîrilor luate de Berlin.
Se anunţă de altă parte că Conferenţa şi-a terminat lucrările şi că, în orice caz, ea îşi mărgineşte strict sarcina la o mijlocire invocată de greci. Grecia şi Turcia neputîndu-se înţelege între ele în privinţa rectificării graniţelor recomandată prin protocolul XIII, puterile intervin spre a stabili această rectificare; însă ar fi să-şi iasă din rolul pe care şi l-au hotărît pentru moment dacă ar sta să prevază rezistenţa uneia sau alteia din părţi şi să se gîndească la măsurile pe cari această rezistenţă ar trebui să le provoace. Nu s-ar putea admite că puterile reprezintate la Berlin ar vedea cu nepăsare ca guvernul turcesc refuză de-a acorda grecilor teritoriile ce li s-au atribuit. Din contră, e sigur, şi tocmai aci stă gravitatea situaţiei, că hotărîrile plenipotenţiarilor leagă moraliceşte statele cari au participat la Conferenţă să facă a se executa aceste hotărîri. Trebuie să recunoaştem însă în acelaşi timp că aceasta e o cestiune cu totul diferită de cestiunea determinării graniţelor şi de aceea nu ne mirăm că Conferenţa a rezervat de a se trata la urmă acest punct pe cale diplomatică ordinară. Lucrînd altfel, Conferenţa ar fi riscat o avortare a lucrărilor sale; căci pe cît era de uşor de a se înţelege asupra cestiunii preliminare şi în cîtva teoretice a unei linie grafice pe atît ar fi fost de greu să se stabilească acordul asupra unui punct aşa de delicat cum sînt mijloacele de constrîngere.
Cu toate acestea a se da înapoi din faţa unei cestiuni nu este a o face să dispară; a amîna soluţiunea nu va să zică a o da; şi dacă puterile au făcut bine de au rezervat examinarea măsurilor de execuţiune, ele ar fi vinovate dacă n-ar fi făcut această cercetare mai dinainte, fiecare pentru sine şi din punctul de vedere al intereselor sale particulare. Aci stă defectul, trebuie s-o spunem, al concepţiunii guvernului englez, la care celelalte puteri s-au alipit cu graba datorită unor escelente intenţiuni. În încrederea cu care lordul Granville a făcut apel la concertul european este o parte de iluziuni; sau poate Foreignoficiul şi-a închipuit că odată legate printr-un prim pas, odată de acord asupra, unei prime deciziuni, puterile nu s-ar mai fi putut deszice, ci ar fi fost îndatorite să meargă pînă în capăt pe calea înţelegerii comune; afară numai dacă acţiunea Engliterii, după cum am bănuit noi de la început, n-a avut alt scop decît a uşura partidului liberal poziţiunea ce şi-o luase în discursurile de opoziţie şi în cuvîntările electorale.
Aceea ce este sigur este că Conferenţa şi-a terminat lucrările, că o nouă cestiune se va deschide îndată şi că e tocmai timpul să semnalăm eventualităţile ei. La prima vedere pare că partida cea mai sigură de luat ar fi să se lase Grecia a se pune însăşi în posesiunea teritoriilor ce i le-a adjudecat Europa. În fond însă aceasta nu e o soluţiune. Grecia, oricine ar putea să se teamă de aceasta, n-ar fi de forţă de-a putea lupta contra Turciei şi, în ziua în care Grecia ar suferi vreo înfrîngere însemnată, cînd s-ar constata neputinţa ei, puterile s-ar găsi din nou în alternativa de-a veni în ajutorul regelui George sau de a renunţa la executarea hotărîrilor lor.
Ar fi cu putinţă ca ideile să se întoarcă atunci către o intervenire a Franţei. Presupunînd că puterile s-ar învoi asupra necesităţii unei acţiuni contra Turciei se poate crede că ele ar vedea, fără multă gelozie, pe Franţa însărcinîndu- se cu o întreprindere în care s-ar căpăta lovituri, s-ar cheltui bani şi nu s-ar culege nici un folos. Englitera mai ales, putem fi siguri, ar întrebuinţa toate seducţiunile spre a determina pe Franţa la aceasta operă cavalerească. În termenii cei mai măgulitori ea ar aminti că întotdeauna cauza naţionalităţilor a fost chiar cauza francejilor, că ajutorul pentru cel slab şi apăsat stă în tradiţiunile naţionale franceze. Dacă Franţa s-ar face un moment că nu înţelege, Englitera nu ar lipsi să insinueze că grecii au un drept particular la asistenţa francejilor. Nu oare d. Waddington a luat interesele greceşti în mîna sa la Congresul din Berlin? Nu oare Franţa a sprijinit de atunci încoace reclamaţiunile grecilor pe lîngă cabinetele Europei? Cum ar putea astăzi Franţa să se dea înlături de la obligaţiunile morale ce i le impune, această atitudine?
Iată limbajiul pe care desigur îl va ţine Englitera, iată argumentul pe care şi-l păstrează pentru a hotărî pe puteri la o acţiune comună, indicîndu-le un agent gata spre a le executa punerile lor la cale; iată, ne grăbim a o spune, iluziunea pe care e bine să o retezăm de pe acum. Pe Franţa nu o va scoate nimeni din situaţiunea de rezervă care-i face tăria ei şi mai ales nu o va scoate din această situaţie prin nişte interesante apeluri la dezinteresarea ei.
Dacă dealtminteri Franţa a luat o iniţiativă în cestiunea greacă, Englitera a luat şi ea una cu mult mai vastă şi mai îndrăzneaţă provocînd Conferenţa de la Berlin şi nota de curînd prezentată Porţii. Englitera e singurul şi adevăratul autor al stîrnirii dificultăţilor orientale. Dînsa şi-a închipuit concertul european, dînsa a lucrat ca să-l fondeze, dînsa s-a pus în fruntea lui şi prin urmare ei [î]i aparţine punerea în executare a voinţelor pe cari întrucîtva dînsa le-a dictat. La Berlin s-a întrunit Conferenţa şi acordul s-a făcut la Constantinopol prin deferenţă către Englitera; şi e probabil că ea va fi lăsată să facă orice demonstraţie îi va plăcea în golfurile Arta şi de Volo; însă ar fi cu totul nepotrivit ca Englitera pentru această întreprindere să mai conteze fie alt sprijin decît pe al ei propriu.
Înţelegem că d. Gladstone n-ar voi să-şi deranjeze echilibrul bugetului său prin cheltuieli de război; înţelegem încurcătura în care s-ar afla dacă ar voi să întreprinză vro expediţie în afară nişte oameni de stat odinioară aşa de implacabili pentru „aventurile” lordului Beaconsfield. Acestea însă nu privesc pe Franţa. D. GIadstone nu poate să se fi aruncat orbeşte în dilema în care are să se găsească; d-sa desigur a făcut mai dinainte alegerea între cele două partide ce mîine pot să i se prezente: a lua asupră-şi executarea hotărîrilor Conferenţei sau a recunoaşte că s-a cam prea grăbit proclamînd deschiderea unei nouă ere politice internaţionale, bazată pe acordul tuturor puterilor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI