Aşadar ieri a trecut un an de cînd a căzut Plevna. Vremea e muma ironiei; ea, care a fost sufletul marilor evenimente, trecînd nu ne-a lăsat în mîini decît coji deşerte cari azi sînt departe de-a ne mai atinge sufletul cum ni-l atingea odată.
Cine nu-şi aduce aminte de bucuria febrilă de acum un an la căderea Plevnei, deşi de-a doua zi politica rusească s-a întors în contra noastră? Bucuria de atunci era pentru un eveniment în defavorul nostru. Cine nu-şi aduce aminte că d. C. A. Rosetti, primind tinerimea academică, zicea cu glasul său patetic-prefăcut: „A căzut Plevna- dar mai rămîne o altă Plevnă de luat, Plevna internă a reacţiunii!”.
Ce impresie mai fac astăzi vorbele d-lui C. A. Rosetti? În Cameră, unde era atotputernic, şi-a luat inima-n dinţi şi a primit totuşi o prezidenţie oferită numai de membri roşii puri ai Adunării şi de doi trei din partidul gheşeftarilor liberi şi independenţi, cari-şi caracterizează ideile independente printr-o suspectă iubire pentru moşiile pendente … de mănăstiri. În Senat în fine era să se aleagă prezident d. M. K. Epureanu din opoziţie şi numai voturile conservatorilor au făcut ca să s-aleagă c-o mică maioritate persoana agreată de roşii, I. P. S. S. Mitropolitul primat. Situaţia în Senat e pierdută deja pentru liberali şi intr-o bună dimineaţă, tocmai cînd le-o fi viaţa mai dragă, se pot simţi puşi în eşec de Senatul acela pe care l-au ales în momentul cînd erau purtaţi de alianţa de la Mazar Paşa.
În fine, luni d. Brătianu apăru în fruntea unui nou cabinet, însemnat prin lipsa lui de însemnătate, un cabinet compus în două din trei părţi din advocaţi mai mult sau mai puţin dibaci, dintre cari unii plouaţi ca din senin. în locul d-lui Cogălniceanu, singurul om de o inteligenţă estraordinară din cabinetul trecut, îl vedem pe d. Cîmpineanu, care pînă acuma n-a avut nicicînd ocazia de a-şi dovedi calităţile sale estraordinare, apoi vedem pe d. Ferichidi, asemenea fără nici o însemnătate politică, pe d. Cantili în fine, de la care nu se poate aştepta nimic în resortul pe care şi l-a ales. Ce mi-e Chiţu, ce mi-e Cantili. D. prim- ministru Brătianu a citit în amîndouă Adunările un fel de program care zice tot atît de puţin ca şi numele noilor săi colegi, căci din nimic nimic nu iese.
Programul şi indivizii au fost primiţi în amîndouă Adunările cu un mare sentiment de deziluzie. Deputaţii roşii îşi ziceau fiecare în inimă: „de ce Cantili şi Ferichidi şi nu eu? Şi trebuie s-o mărturisim că fiecare din ei, chiar d. Holban de ex. sau d. Pantazi Ghica, aveau cuvînt. Dar nu numai partidul guvernamental e deziluzionat- căci aceasta n-ar însemna nimic- dar opoziţia asemenea. Căci, într-adevăr, ori de cîte ori te lupţi îţi place a avea cu cine te lupta. Celor tari le place a se lupta cu cei tari, nu cu căsulii făcute din cărţi de joc, cu combinaţiuni cari tremură la orice suflare de vînt.
Ce mai face oare Plevna internă a d-lui C. A. Rosetti? Oare bătrînul cap al demagogiei române a început a vedea că, oricît de ameţită ar fi lumea prin fraze, ea totuşi se trezeşte pînă în sfîrşit? Neadevărul şi duplicitatea politică sînt lovite de un fel de nulitate dinlăuntru care le face să se risipească curînd. Astfel şi liberalii noştri simt cum le piere în mod fatal pămîntul de sub picioare, fără ca cineva să contribuie la aceasta decît ei înşii prin greşelile lor. Oriunde încearcă a se răzima simt că se razimă de o umbră, de o închipuire a lor. Nimic nu le rezistă şi tocmai din cauza asta nu se pot ţinea, pentru că, spre a putea merge, trebuie un pămînt vîrtos care să reziste picioarelor, un razim tare care să reziste mînilor.
Dacă ne mîngîie ceva de relele lumii acesteia, dacă credem într-o providenţă răsplătitoare, e legea constantă că ceea ce e neadevărat piere prin sine însuşi. Toată alianţa de la Mazar Paşa era un neadevăr- a dispărut. Acuzaţiunea adusă cabinetului conservator era un neadevăr şi a sfîrşit prin faptul că nu se mai găsea nimeni care s-o susţie; acuzarea ce ni se face c-am fi reacţionari e neadevărată şi cade de sine.
Elementele pe cari un neadevăr le conglomerează pentru un moment se îndreptează unul contra altuia şi se mănîncă între sine, aducîndu-şi reciproc pieirea pe cînd elementele cari sînt ţinute la un loc printr-o idee adevărată se ţin la un loc fără silinţe personale. Conglomerată prin neadevăruri, coaliţiunea de la Mazar Paşa s-a fărmăturit în sine, ca toate coaliţiunile unde nu interese generale, ci lăcomia personală şi ambiţii smintite sînt sigurele cauze ale unei uniri momentane.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X