Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Nimeni n-a acuzat pe Paul I că ar fi otrăvit sau ar fi pus pe cineva să otrăvească pe mama sa; dacă însă Catarina ar fi presimţit moartea sa desigur ar fi răsturnat pe fiul său de pe tron. Asupra acestui punct toată lumea este d-acord şi Paul, din prima zi a domniei sale, începu să lucreze ca şi cum ar fi fost convins despre aceasta. El dizgraţie pe amicii mamei sale şi chemă la putere pe ai săi. El aşteptase coroana treizeci şi patru de ani, temându-se necontenit că mama sa o va da nepotului ei (chiar fiul lui), marele duce Alecsandru. Paul era un prinţ de un spirit destul de stricat, care-i făcuse bizară situaţiunea, lui cea falsă la Curtea mamei sale. Se citează despre el o mulţime de lucruri ce nu sunt departe de nebunie. Într-o zi ordonă ca vorba lawko, baracă, să se pună pretutindeni în locul cuvântului francez magazin, care începuse a se introduce în comerţ; el zicea că comersanţii aveau butice şi numai el singur, ca suveran, avea magazii. El a pus pe soldaţi să poarte părul împletit în coadă şi pudrat şi a trimis fiecărui regiment un model de coadă, de perciuni şi mici beţigaşe spre a-şi face părul cârlionţi. Acestea au făcut pe Suvarow să zică: „Pudra frizerilor nu este iarbă de puşcă, perciunii nu sunt tunuri şi cozile nu sunt baionete”. Suvarow fu dizgraţiat pentru acest cuvânt ; el era cel mai bun ofiţer din stalul major rusesc. Acesta a fost de abia începutul; în curând Paul I visă că fiul său îl trădează şi acest vis deveni pentru toată Curtea sa o realitate când se auzi că marele duce Alexandru va fi arestat, împărăteasa, mama sa, va fi internată şi marele duce Nicolae va fi proclamat de prinţ moştenitor. Atunci conspiraţiunea generalilor şi a ofiţerilor gardei ce fierbea ascunsă de la venirea pe tron a lui Paul I prinse consistenţă. în fundul grădinei de vară, pe malul drept al canalului Fontanca, unde mai înainte fusese vechiul palat de vară locuit de împărăteasa Elisabeta, el pusese să se zidească un gigantic edificiu, numit palatul Mihail. Faţada sa era de coloarea trandafirie a mănuşilor prinţesei Gagarin, amanta ţarului. Paul I venise să locuiască această casă, cu toată familia sa, la finele anului 1880. lată cum un diplomat, acreditat atunci la Curtea Rusiei, descrie moartea acestui împărat al Rusiei, după un memoriu asupra revoluţiunii ruseşti de la 12/24 mai 1801:
„Conjuraţii, în seara zilei de la 11/23 martie, erau la masă la unul din şefii lor şi cu această ocazie n-au cruţat vinurile tari, spre a îmbărbăta pe unii dintre ei. Apoi toţi s-au adunat la generalul Talysin unde Pahlen a sosit cel din urmă, adresând asociaţilor săi câteva cuvinte pline de vigoare şi de convingere; după aceasta s-au separat spre a lucra după cum se înţeleseseră. Generalul Talysin se duse la cazarma gardei Preobrajenskoi şi, sub pretext că au izbucnit tulburări în oraş, puse să ia armele un batalion, comandat de Talbanof. Acest batalion plecă fără zgomot la nord de Câmpul lui Marte, trecu podul din faţa otelului Rivas, apoi traversă grădina de vară spre a împresura palatul Mihail. Însă acolo se putu recunoaşte cum soarta imperielor depinde câteodată de la împrejurările cele mai neînsemnate. Teii bătrâni din grădina de vară serveau noaptea de azil la mii de cioare. Când trupa înaintă la această oră neobicinuită aceste paseri de rău augur umplură aerul de ţipetele lor şi zgomotul astfel produs fu aşa de mare că ofiţerii cari comandau detaşamentul se temură să nu deştepte pe împăratul. Complotul n- ar fi reuşit într-adevăr dacă steaua lui Paul i-ar fi permis să se pună la siguranţă; şi cioarele din grădina de vară ar fi câştigat atunci în istorie aceeaşi celebritate ca şi gâştele Capitoliului. În timpul acesta Pahlen luase dispoziţiuni spre a se apropia de palat din partea „Perspectivei „. El trimise acolo câteva detaşamente de călărime cari se uniră cu batalionul gardei Preobrajenskoi. Dânsul însă nu veni la palat decât după ce se determinase totul. Ceilalţi conjuraţi îl acuzară apoi că a întârziat dinadins spre a profita de momentul când ar reuşi afacerea, iar, dacă n-ar izbuti, să poată juca în faţa lui Paul rolul mântuitorului. Palatul era păzit în acea zi de un batalion din garda Semenowskoi, ce ocupa părţile exterioare şi marea gardă, pe când garda interioară şi persoana împăratului era confiată unui detaşament din garda Preobrajenskoi, comandată de locotenentul Marin. Când batalionul lui Talbanof ajunse în vederea palatului acest ofiţer se adresă la trupă, întrebând-o dacă vrea să-l însoţească într-o întreprindere periculoasă, pe care o face spre mântuirea Imperiului şi naţiunii. Ea răspunse afirmativ fără nici o întârziere. Atunci trecură şanţurile pe gheaţă, dezarmară sentinelele exterioare ale batalionului Semenowskoi fără ca ele să fi făcut vreo rezistenţă şi trupa destinată să intre în apartamentul împăratului ajunse acolo printr-o mică scară învârtită, având intrarea spre o grădină. Acest detaşament se compunea din trei fraţi Zulof, din generalul Benningsen, generalul Csicserin şi dintr-o mulţime de oameni necunoscuţi, ca Manzurof, Tatarinof, Ieşvel, cari în timpul acestei nopţi teribile se distinseră prin îndrăzneala lor. Prinţul Platov Zubof şi generalul Benningsen se duseră la iatacul împăratului fără a întâlni nici un obstacol; cu toate acestea la intrarea în iatac, chiar pe pragul uşei, dormea husarul camerii imperiale. Acest credincios servitor încercă să opună oarecare rezistenţă. Trebui să cedeze forţei şi, după ce primise câteva lovituri, fugi să cheme ajutor. Un ofiţer de ordonanţă a împăratului călăuzea pe conjuraţi şi intră cu ei în dormitor. Prinţul Zubof şi generalul Benningsen erau în mare uniformă, cu pălăria în cap şi cu spada în mână. Ei se apropiară de patul împăratului şi-i ziseră: „Sire, sânteţi arestat ! „ Împăratul se sculă şi, zăpăcit, îi întrebă ce voiesc de la dânsul. Ei repetară aceleaşi cuvinte, declarându-i că trebuie să abdice [de] la coroană şi apoi să fie liniştit. Prinţul Zubov şi ofiţerul de ordonanţă se îndreptară atunci spre poartă ca să cheme pe ceilalţi conjuraţi, şi astfel Benningsen, pentru câteva minute, se afla singur lângă împăratul, care tăcea, aci roşind, aci îngălbenind de furie: „Sire, [î ]i zise el, o să vă ucidă: cată să vă resignaţi a subscrie un act de abdicare…” In acest moment diferiţi ofiţeri pătrunseră în cameră. Paul profită de acest moment spre a sări jos din pat. Unul din ofiţeri îl apucă de gât ; dar împăratul, smulgându-se din mâna lui, fugi să se pună după o tablă pusă în faţa sobei şi căzu. Benningsen [î ]i strigă încă o dată: „Sire nu vă încercaţi a rezista că vă pierdeţi viaţa !…” Dar împăratul, sculându-se, se îndreptă spre o masă unde erau totdauna la dispoziţiunea sa mai multe pistoale încărcate. În momentul când mulţimea conjuraţilor se arunca asupra lui se auzi zgomot la uşă. Era un ofiţer care, urmat de un detaşament, venea să primească ordine de la Benningsen, care-i zise să păzească şi să apere intrarea. În timpul acesta conjuraţii, îndrăznind a pune mânile lor sacrilege pe persoana suveranului lor, trântiseră pe Paul la pământ. Ieşvel, tătar de origine, a fost cel dântâi care a ridicat braţul regicid asupra împăratului. Paul, în urma unei rezistenţe destul de viguroase, fu în fine învins, târât şi apoi sugrumat cu eşarpa unui ofiţer din regimentul Semenofskoi, numit Scariatin, care comanda garda de la scara palatului Sf. Mihail.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII