Ascuţirea cestiunilor curat interne în cestiuni internaţionale e pretutindene o dovadă de slăbiciune a statului. As tfel vedem corpul glorioasei odinioară Turcii deschis tuturor înrîuririlor străine, încît chiar existenţa acelui stat atîrnă de echilibrarea în care o ţin interese străine, nu de puterea vitală a chiar poporului turcesc. În finanţe amestec, în administraţi e amestec, ba chiar în legislaţie amestec, precum ne-o dovedeşte această reformă ce i se impune pentru Asia Mică.
Un caz analog cu cel al Turciei ni-l prezintă România în timpul guvernului roşu. Cesti unea izraelită, curat internă şi a se rezolva numai prin noi înşine, ni se impune cu străşnicie dinafară, ba pînă azi încă independenţa nu e recunoscută de unele părţi sub pretextul neinvocat, dar invocabil, că cutare sau cutare putere nu e mulţumită cu satisfacţiunea dată de noi art. 44 al Tractatului de Berlin.
Şi ce rol de deplină duplicitate juca atunci firma Brătianu? În străinătate promitea tot.
În ţară jura a nu da nimic.
Chiar amicii actuali ai roşilor nu tăinuiau deloc resentimentele lor faţă cu această politică de duplicitate bizantină, de vecinic neadevăr, de subterfugii nedemne, a căror ţintă pretextată era Patria, al căror scop real însă era de a fi în două luntre, de-a nu pierde popularitatea pe de o parte, sprijinul pe care li-l dau interesele străine pe de altă parte.
În chestiunea drumurilor de fier acelaşi lucru.
În ţară toate foile şi foiţele subvenţionate din fonduri poliţieneşti, precum şi toţi agenţii de bursă mascaţi în redactori şi deputaţi, susţin din toate puterile că numai pur şi simplu interesul naţiei-i face să susţie cu foc şi cifre răscumpărarea, în afară promit a ne da legaţi cu drum de fier cu tot pe mînele acţionarilor şi a judecătorilor din Berlin.
Incidentul amendării legii de către d. Ferechide străfulgeră deodată întunerecul plin de cifre închipuite şi ne face să fim spectatorii adîncei decadenţe a unui partid care de mult nu mai are încrederea ţării şi ai cărui maşini votatoare sînt pururea gata de-a zice „da” la toate monstruozităţile financiare şi juridice pe cari le-ar naşte patronii lor ce ţin traista cu grăunţe, chiar dacă acele monstruosităţi ar avea de scop aservirea şi umilirea patriei lor.
Daca partidul conservator n-are mania de a căuta popularitate, de a face făgăduinţe goale de scădere de biruri, de a linguşi patimele rele, de a abuza în folosul partidului de ideal ele naţionale, el pe de altă parte n-are nici lipsa de conştiinţă de- a se răzima pe străini. Geaba dar presa roşie califica ministerul Catargiu ieşit din bătaia din picior a d-lui de Radovitz, astăzi se vede limpede cine atîrna de acele bătăi din picior şi cine nu. Căci şi sub conservatori a fost vorba de răscumpărare, însă de o răscumpărare reală, care impunea Societăţii lichidarea, după ce-şi va fi plătit toate datoriele, va fi îndeplinit toate contractele ei financiare, după ce c-un cuvînt Societatea însăşi s-ar fi desfăcut de obligaţiuni, de priorităţi, de sarcine de tot felul. De aceea însă cabinetul conservator nici a promis ceva în afară, nici a amăgit poporul că e pur şi simplu numai în interesul lui de a răscumpăra căile ferate, căci orice cap sănăt os înţelege că era o conciliare de interese bilaterale care se propunea şi, fiindcă condiţiile guvernului român de atunci erau juridiceşte atît de strîns închegate, ele n-au convenit acţionarilor, şi răscumpărarea a căzut înainte de a se dezbate chiar, un semn mai mult că numai bătăi din picior nu puteau fi la mijloc.
Nu spunem că aceasta ar fi un merit al partidului conservator, căci împlinirea datoriei nu e un merit. Arătăm numai cum s-a petrecut lucrurile pentru a stabili comparaţia între serioasa şi cla ra atitudine a cabinetului Catargiu şi între mlădioşia timidă cu care un ministru al României promite astăzi acţionarilor din Berlin că nu numai el, ci cabinetul întreg va cădea dacă se va schimba o iotă din proiect.
Oare natura statului în genere, a celui român îndeosebi, e de a fi stăpînit prin amăgire, prin neadevăr?
Căzut-am noi românii atît de adînc încît orice panglicărie cifrată să ne ia ochii, ca să nu vedem mrejile de paianjen pe cari ea le ascunde? Oare încrederea oarbă în oameni cari au amăgit-o în toate cestiunile să fie demnă de o naţie care crede în viitorul ei? Oare tinerimea noastră nu mai are alte idealuri decît acela de-a parveni fără muncă şi prin veştejirea caracterului ei, prin linguşirea şefilor unei societăţi anonime de esploataţie?
E drept că partidul conservator nu are, ba nici poate dispune de armele roşilor. De douăzeci şi trei de ani şi mai bine
„Românul” nu face alta decît să calomnieze şi să ponegrească tot ce e prob sau inteligent în România, de douăzeci şi trei ani s-a adunat un capital atît de mare de calomnii şi de neadevăruri, de insinuaţiuni şi inculpări în contra unui partid care a găsit tot atîţia ani că nu e nici de demnitatea lui de-a răspunde fabricatelor firmei din Strada Doamnei.
Elementele conservatoare din ţară, ac elea cari vor domnia meritului şi a culturii, au să şi-o atribuie astăzi în parte lor dacă cetatea de calomnii ridicată în contra lor nu cade cu una cu două, numai pur şi simplu prin faptul că partidul conservator e prob şi conştiinţios. Noi nu mai avem astăzi a ne lupta cu neadevărul izolat, care se poate nimici prin citarea în contrariu, ci c-un sistem întreg de neadevăruri, c-un partid întreg a cărui raţiune de-a fi e neadevarul, c-o generaţie crescută părinteşte de marele mag C. A. Rosetti, pentru care obiceiul de-a grăi strîmb a devenit o a doua natură.
Nu ştiu cum publicul român nu înţelege ceea ce e lesne de înţeles pentru oricine, că tot ce fac aceşti domni, tot ce vorbesc, costă bani. dacă d. Sihleanu vorbeşte de pochi şi protopochi şi despre balonu l captiv acest lucru costă bani; dacă d. Costinescu, om fără ştiinţă de carte, face aranjamente financiare în străinătate cari n-au nici cap nici coadă, acestea se traduc în pierderi de bani; dacă există foi roşii scrise de oameni cari nu ştiu scrie, acest lucru costă bani. Tot, absolut tot ce fac aceşti oameni ignoranţi şi lipsiţi de talent, fie piese rele, fie articole rele, fie declamaţiuni în Adunări, se traduce în pierdere de bani. Naţia munceşte ca să susţie pe aceşti paraziţi cari nu numai că nu-i compensează prin nimic munca ei, dar încă o corump prin neadevăr, o sleiesc prin neonestitate, o veştejesc prin servilism în afară şi, ceea ce-i mai rău, o lipsesc de toate idealurile ei prin faptul că trăiesc din esploatarea acelor idealuri. Şi nu vorbim ac i în teorii generale, ci cu exemple concrete. Toată lumea a putut constata că d. Brătianu a făcut în convenţia votată lui Stroussberg, numai prin mutarea punctului decimal c-o cifră mai jos din dreapta spre stînga, colosala eroare de două miliarde de franc i. O eroare de calcul care să coste pe ţară două miliarde franci e în orice caz cea mai ilustră mărturisire de deplină incapacitate pe care un martor o poate da.
Şi cu toate acestea d. Brătianu rămîne mare om de stat, nu-i aşa?
Pe orice spirit onest şi cl ar din generaţia trecută şi din cea viitoare-l aşteaptă pe decenii înainte munca lui Ercul în grajdul lui Augias. Pături întregi de cinică corupţie, de sfruntat neadevăr vor trebui mînate pe fluviul timpului în jos pînă vom da de pămîntul solid al adevărul ui. Fie numai ca încercarea uriaşă a oricărui spirit onest să nu fi venit prea tîrziu.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X