Proiectul al doilea al cabinetului conservator, care avea de scop răscumpărarea integrală a căil or acţionarilor, e asemenea
cu totul deosebit de proiectul actualului guvern.
Deja în art. 1 se stabileşte că guvernul nu face nimic alta decît uzează de pe acuma de dreptul ce şi 1-a rezervat prin § 25 al concesiei primitive, adică de dreptul de a răscump ăra căile, de a recîştiga toate drepturile cîte i-a fost concedate societăţii, iar preţul de cumpărătură (Kaufpreis) se stabilea conform concesiei primitive la 248 130 000 fr. minus amortizarea şi minus fondul de rezervă şi de reconstrucţie.
Pentru a acoperi preţul de cumpărătură de mai sus guvernul se îndatorea a emite titluri de ale sale de o valoare nominală egală, care se amortizau în 60 de ani, însă:
Prin art. 2 alineat 3 guvernul [î]şi păstra dreptul deplin de a denunţa acele titluri amortizabile în 60 de ani, de a grăbi (verstärken) amortizarea, de a preschimba acele titluri pe altele care i-ar fi convenit mai bine.
Va să zică statul făcea un împrumut, răscumpăra căile tot aşa ca după 30 de ani şi emitea titluri pe cari avea libertatea deplină de a le denunţa oricînd, de a grăbi amortizarea lor, de a le schimba pe un împrumut mai favorabil lui.
Ce garanţie dădea statul pentru acest împrumut al lui? Ce fondaţiune avea împrumutul?
Monopolul tutunurilor ca acuma?
Nici vorbă.
Art. 2 alineatul 6 spune curat că acest împrumut se fondează pe căile ferate, pe produsul lor şi pe suma trecută în buget de 18 609 750 franci, adecă pe anuitatea garantată astăzi. Nimic mai mult, nimic mai puţin.
De monopolul tutunurilor nici menţiune măcar.
Dar în schimbul acestei răscumpărări lua statul asupra-şi datoriile şi procesele societăţii, adică pasivul ei?
Cîtuşi de puţin.
Art. 4 zice:
Societatea acţionarilor căilor ferate române are să predeie căile cu tot materialul trebuincios stabilit prin convenţia primitivă. Societa tea are datoria de-a despăgubi pe guvern pentru toate lucrările de completare ce are a le mai face, îndeosebi pentru, celea spre portul Galaţi, gara internaţională de la Vîrciorova, uzinele din Bucureşti; ea va despăgubi pe guvern pentru toate sarcinele cî te sînt combinate cu, primirea pe seamă a căilor. Între aceste sarcini sînt toate acelea care rezultă din esproprieri, precum şi obligaţiunile cătră antreprenori şi furnizori, precum
şi satisfacerea tuturor pretenţiilor unor ai treilea, cari s-au ridicat asupra societăţii sau se vor ridica de acum înainte.
Dar societatea oare mai există după operaţiunea acestei răscumpărări, precum va exista după convenţia de faţă? Iată ce răspuns ne dă art. 13.
Consiliul de supraveghiare a societăţii va convoca o adunare g enerală a acţionarilor, care va avea să decidă lichidarea societăţii în conformitate cu stipulaţiunile Codului de comerţ german.
S-ar obiecta însă: vor fi fost acţionari cari n-ar fi voit răscumpărarea, adecă minoritate? Al. 2 a articolului 13 spune însă:
Societatea ia faţă cu toţi interesenţii răspunderea pentru pretenţiile ce ei le-ar ridica în consecuenţa răscumpărării drumurilor.
Cine deci n-ar fi fost mulţumit cu operaţiunea n-avea a o-mpărţi nici în clin nici în mînecă cu statul, ci cu societatea.
Nicăieri nu se vede că în urma răscumpărării statul să mai garanteze acţiunilor primitive, celor de prioritate şi obligaţiunilor cari ar rămînea nepreschimbate vreun ban roşu măcar. Afacerea societăţii să iasă la capăt cu ele, cum va şti şi cum va voi.
În fine noua convenţie are milioane de prime de preschimbare etc. etc. Art. 10 al. 6 a convenţiei proiectate de conservatori spune limpede: Operaţia concesiunii se va face fără nici o cheltuială pentru guvernul român.
Prezentîndu-se acest proiect consiliului de supraveghiare, acesta răspunde d-lui Creţulescu, pe atunci agent diplomatic al României la Berlin, printr-o adresă în care se zice:
În privirea normării preţului de cumpărătură şi a celorlalte modalităţi ale răscumpărării nu s-au ivit nici o obiecţiune; dar realizarea proiectului din punctul de vedere juridic au întîmpinat obiecţiuni atît de esenţiale, încît am văzut necesitatea de-a-l pune să fie examinat de-o comisie compusă de jurişti. Comisia aceasta a mai avut însărcinarea ca, dacă proiectul n-ar fi realizabil, să propuie altă modalitate, admisibilă din punct de vedere juridic.
Ei bine, proiectul cabinetului conservator era juridic atît de strîns închegat încît vestita comisie de jurişti nu numai că 1- au găsit inadmisibil, dar nici n-au putut afla altă modalitate prin care el putea fi realizabil pentru germani.
Proiectul a fost respins.
De aci se vede că atît „Românul” cît şi d. Boerescu sînt amîndoi cu ştiinţă în eroare, cînd cutează a compara vreunul din proiectele de răscumpărare ale conservato rilor cu monstrul de aservire economică cărora d-nia lor i-au dat naştere.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X