Astăzi patrusprezece ani era mare mişcare în Bucureşti şi în ţară. O conspiraţie se urzise în contra lui Vodă Cuza, care n- ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale care, spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării. Mişcarea care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre Domnii cei mai patriotici din câţi au fost vrodată în Ţările Dunării române, căta să aibă în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari.
De atunci am dat zi cu zi şi an cu an îndărăt. De la ţăran începând, pentru care toţi pretextează a se interesa şi care cu tot interesul platonic a ajuns ilot şi la sapă de lemn, şi sfârşind cu proprietarii mari, cu negoţul, cu meseriile, toată ţara şi anume elementele româneşti dintr-însa au apucat pe clina unei continue şi repezi înapoieri. Pe când datoria publică se urca reped e de la câteva zeci de milioane la sute de milioane, întrecând astăzi cu mult jumătatea de miliard, pe atunci drumuri de fier, votate în pripă şi sub dictatul străinilor, cari ei în de ei discutau şi puneau la cale cestiunea, după chiar mărturisirea d-lui Brătianu, au sustras muncii naţionale pieţele noastre, încât astăzi am ajuns ca până şi obiecte de prima necesitate, precum făina, să se importe din străinătate. Asemenea toate obiectele de îmbrăcăminte ale ţăranului, apoi toate obiectele de manufactură ş i industrie câte corespund cu trebuinţele, în mare parte factice, a plebei de postulanţi şi advocaţi, toate se importă azi de peste graniţă.
În loc ca munca să se diversifice, să se împarţă din ce în ce mai mult, subvenind o ramură celeilalte, ea din contr a se simplifică din ce în ce, din ce în ce s-a redus la cea mai simplă, mai grea, mai brută espresie, la esploatarea directă şi primitivă a pământului, la producerea de grâu şi porumb, care trebuie să ecuivaleze toate necesităţile noastre.
Clase numeroase cari aveau un drept la muncă şi cari azi sunt lipsite de ea, fiindcă, fideli teoriei „om şi om”, le-am pus să concureze cu universul întreg, persistă şi azi în aceeaşi veche orbire, ameţite de fraze liberale-cosmopolite, ca şi când fraza ar fi fost cândva un ecuivalent al muncii reale şi al câştigului real. O generaţie de oameni cari abia ştiu citi şi nu ştiu scrie, învăţînd câteva fraze banale din gazete, s-au gerat în oameni mari şi au luat masca, când de oameni de stat, când de reprezentanţi ai naţiei, când de oameni de litere chiar, şi tot ce ei făceau, fie lungi discursuri insipide şi fără bun-simţ, fie literatură plagiată, fie ignoranţă botezată cu porecla de ştiinţă, fie pledoarii pline de sofisme, se traduceau din partea naţiei în plată peşin a tuturor actelor acestora de periclitare a bunului ei simţ şi a existenţei ei. Mai multe generaţii viitoare, şi cea actuală cu de prisos, sunt osândite a plăti cu sudoarea şi munca lor colosalul capital de palavre şi mistificaţiuni grosolane câte s-au debitat de cătră plebea postulanţilor în cei din urmă patrusprezece ani.
Dar lucrurile nu ce opresc aci.
Pe când independenţa reală, proclamată de Vodă Cuza, în loc de-a costa un ban roşu, adusese din contră, în urma numeroaselor acte de suveranitate înlăuntru, ime nse foloase materiale şi morale statului, precum: secularizarea a o a cincea parte din pământul României, sporirea armatei, împroprietărirea clasei celei mai numeroase şi mai importante a ţării, autonomia bisericii naţionale, paralizarea puterii consulilo r, un spornic avânt pe calea culturii intelectuale; independenţa nominală de astăzi şi seria de acte din care ea a rezultat a costat şase sute de milioane în bani, o provincie pierdută cătră Rusia, douăsprezece mii de oameni ucişi de florile-mărului pe cîmpiile Bulgariei, amestecul direct al străinătăţii în chiar legislaţiunea şi autonomia internă a ţării, iar în spiritul public, în inteligenţa claselor conducătoare o duplicitate nemaipomenită, o plecare sistematică spre panglicărie şi amăgire în sus şi în jos. Neadevărul, iată semnul caracteristic al celor din urmă patrusprezece ani.
Străinii vor drumuri de fier, şi presa naţională încearcă a dovedi în sute de articole că e un interes eminamente naţional la mijloc.
Străinii voiau răscumpărarea drumurilor de fier, şi primul-ministru declară că e cestiunea cea mai populară din România.
Străinii voiau emanciparea evreilor, şi organe româneşti s-au aflat care să zică că un popor atât de civilizat şi mai cu seamă atât de bogat ca cel românesc are datoria de-a se închina exigenţelor secolului.
Străinii voiau război cu Turcia, de îndată această luptă nefastă se botează „război al independenţei”.
Străinii vor voi anexarea, şi se vor găsi şi în viitor cete de masalagii cari să alerge uliţele şi să strige „Trăiască cu tare ori cutare formă a pieirii României”.
Evident e un lucru. Poporul de mult nu mai participă la toate panglicăriile acestea. Recăzut în fatalismul raselor nefericite, el a pierdut de mult orice speranţă în îndreptarea răului şi precum cu răceala a privi t proclamarea independenţei din partea Corpurilor legiuitoare, cu ironie a văzut intrarea triumfală a vitezei noastre armate, coincidând cu ziua cesiunii Basarabiei, tot astfel cu răceală şi ironie întâmpină şi recunoaşterea independenţei din partea puteri lor.
Şi ce ar mai aştepta de la viitor, când acesta e pe deplin compromis de către o generaţie în care inteligenţa omenească e la români reprezentată prin Pătărlăgeni şi Serurii.
În fenomenologia frazei advocăţeşti intră de ex. şi o independenţă recunoscut ă în modul următor:
Guvernul Maiestăţii Sale nu ar şti să considere că, răspunzând cu totul vederilor cari au condus puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin, nouăle dispoziţiuni constituţionale de cari i s-a fost dat cunoştinţă, şi în particular pe acele din cari rezultă, pentru persoanele de rit necreştin, domiciliate în România, neaparţinînd de alminterea nici unei naţionalităţi străine, necesitatea de a se supune formalităţilor unei naturalizaţiuni individuale”.
Ceea ce mai de-a dreptul va să zică:
„Noul art. 7 e în contrazicere cu art. 44 al Tractatului de la Berlin”. Ştim bine că paragrafe din buget vor trebui să acopere şi astăzi cheltuielile pentru masalale şi masalagii, ştim bine că banul istovitului contribuabil va pune şi azi în mişcare cheful patrioţilor de industrie şi că măturătorii Bucureştilor nu aşteaptă decât francul, colacul şi ocaua de rachiu pentru a saluta cu entuziasm era independenţei roşie. Dar poporul a primit cu răceală această ştire, ca şi Faust cântecele învierii:
“Aud solia, dar nu cred în ea”.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X