Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Asupra cestiunii dunărene citim în „Journal des debats” următoarele:
Operaţiunile periodice ale Comisiei Europene a Dunării sînt în genere puţin cunoscute în afară de lumea diplomatică şi, la dreptul vorbind, lucrările acestei reuniuni, instituite în mod permanent de Congresul de la Paris şi confirmate prin Conferenţa de la Londra în 1872, au un caracter special, care nu este făcut pentru a interesa publicul. Cestiunile navigaţiei fluviale, a pescuitului şi a delimitării apelor n-au nimic care să pasioneze pentru a fi importante. Această parte aridă a lucrărilor Comisiei Europene a păgubit interesul curat politic al operei sale, care e considerabil, şi, după toată probabilitatea, comisarii ar fi continuat a delibera în pace, în tăcerea misterioasă ce apasă asupra actelor lor de aproape douăzeci de ani, dacă presa germană şi, cea austriacă nu şi-ar fi dat silinţa de-a le pune în lumina zilei. Au fost mişcaţi mult la Viena şi la Berlin de atitudinea Angliei şi a Rusiei în sînul Comisiei. „Grenzbote” şi foile oficioase din capitala Austriei au strigat tare, pentru că, zic ele, d. Gladstone ar voi să combată, în înţelegere cu Rusia, preponderenţa Austriei asupra părţii Dunării dintre Porţile de Fier şi Galaţi. Numele primului-ministru englez are darul de-a escita puţin nervii tuturor acelora cari se ocupă cu politica la Viena. Cu sau fără cuvînt, ei văd în el pe cel mai neîmpăcat duşman al monarhiei austro-ungare. Bursa se urcă cînd el are friguri, scade cînd el se însănătoşează. Dar afle-se bine ori rău, are într-adevăr d. Gladstone proiectele negre cari escită reclamaţiile germane şi austriace? Se va vedea ce e la mijloc examinînd situaţia de la Dunăre nu, după cum o espune. „Grenzbote”, ci după cum ea e în realitate.
În virtutea art. 55 al Tractatului de la Berlin Comisia Europeană a fost însărcinată de-a elabora, cu concursul statelor ţărmurene, un reglement de navigaţie pentru partea de la Galaţi pînă la Porţile de Fier. Această lucrare e încă în stare de proiect. Austro-Ungaria a fost atît de puţin grăbită de-a vedea realizîndu-se ceea ce ea reclamă astăzi c-o atît de mare vioiciune că au trecut doi ani pîn-acum fără ca ea să ceară executarea articolului din Tractatul citat mai sus. Am esplica cu greu această schimbare dacă n-am ţinea seamă de evenimentele cîte au urmat Congresului de la Berlin. Era vorba de-a stabili un reglement de navigaţie în uzul ţărmurenilor, adecă în al României, Serbiei şi Bulgariei, între Porţile de Fier şi Galaţi. Austria însă nu e ţărmureană în această parte a fluviului, dar cu toate acestea emitea pretenţia de-a-şi impune preponderanţa sa în Comisia acestor mici state, care ar fi chemată eventual de-a aplica reglementul în cestiune. Pentru a zice totul, Austria voia să „protejeze”. Principatele dunărene, dar nu ştia încă cu ce „sos” le-ar mînca. Oamenii de stat din Viena nu ignorau că proiectele lor vor întîmpina grave obstacole din diferite părţi; pentru a le susţine, de nu pentru a le justifica, le trebuia sprijinul fără condiţii al unei puteri foarte mari. Deci au întîrziat de bunăvoie elaborarea reglementului de navigaţie pînă în epoca faimoasă a călătoriei d-lui de Bismarck la Viena. De atunci atitudinea lor s-a schimbat cu totul. Apropiarea Austriei şi a Germaniei le-a dat sprijinul dorit de care aveau trebuinţă pentru a sui cu asalt privilegiile micelor state iar acestea au putut începe să-şi zică că, dacă sosul era aflat, masa a cărei cheltuială aveau s-o poarte e asemenea aproape. Asta e faza întîia a cestiunii dunărene. Am fi foarte încurcaţi de-a esplica ceea ce s-a petrecut în Comisia Europeană în urma dispoziţiunilor manifestate de politica austriacă sau, pentru a o spune mai bine, de politica austro-germană, dacă nu ne-ar veni în ajutor un ziar românesc, care, printr-o indiscreţie, a ajuns la cunoştinţa deliberărilor Comisiei. După „Indépendance roumaine”, delegatul austriac şi cel german au prezentat acum două luni colegilor lor un proiect al căruia dispozitiv cuprindea maximul pretenţiilor austriace. „Indépendance roumaine” a publicat această lucrare. E o piesă foarte curioasă şi din cele mai instructive. După ea, Comisia ţărmurenilor ar fi să fie prezidată de drept şi pe de-a pururea de Austria, care nu e ţărmureană, şi, în caz de împărţire a voturilor, votul prezidentului ar fi precumpănitor: aceasta ar fi absorbirea micelor state dunărene în folosul Austriei, căci, prin privilegiul pe care ea-l reclamă, ar cîştiga dreptul de-a face legi de navigaţiune şi pînă în porturile române, sîrbeşti şi bulgare. C-un cuvînt, Dunărea ar cădea pe mînile ei pînă la Galaţi, care e situat la 150 de chilometri de gurile fluviului.
Aci începe rolul cominatoriu atribuit de presa germană şi austriacă d-lui Gladstone. „Grenzbote” zice că Anglia, în înţelegere cu Rusia, a combătut proiectul preliminar austro-german. „Grenzbote” se-nşală. „Independance roumaine” ne spune, cu documente-n mînă, că lucrarea delegatului austriac şi a celui german a fost respinsă în unanimitate, afară de comisarul italian. După cum se pare, Anglia şi Rusia n-au fost singurele cari s-au alarmat de întinderea pretenţiilor austriace şi de consecuenţele cari ar putea decurge din ele; Franţa, România şi Turcia au împărtăşit surprinderea lor şi au refuzat, pînă la un nou ordin, de-a sancţiona o politică cutezătoare, care demasca deodată toate bateriile ei. Dunărea e o- mbucătură mare. Politica tradiţională a puterilor occidentale consistase pîn-acum întru a înlesni dezvoltarea, a păzi neatîrnarea micelor state dunărene, nu însă a da mîna la absorbirea lor. În adevăr, se plătea ca cineva să se răsgîndească în treaba aceasta.
Se pare însă că oamenii se răzgîndesc atîta încît, judecînd după mărturisirile foii „Grenzbote”, spiritele politice din Viena şi din Berlin încep a se nelinişti. Ne pare într-adevăr că aceste aprehensiuni nu sînt lipsite de temei. Anglia nu va- ncerca, poate, precum afirmă cu candoare „Neue freie Presse”, de-a substitui drapelul maritim drapelului fluvial de la Galaţi pîn-la Porţile de Fier, pentru că aceasta ar fi contrariu bunului simţ; dar ea se va putea întreba, şi celelalte puteri asemenea, daca, primindu-se cererile Austro-Ungariei şi acordîndu-i-se un loc precumpănitor în consiliile Principatelor dunărene, Europa nu s-ar espune de-a vedea ivindu-se din partea Rusiei o pretenţie exact asemănătoare. Austro-Ungaria nu e ţărmureană între Porţile de Fier şi Galaţi; de ce s-ar bucura de-un privilegiu refuzat Rusiei, care asemenea nu e ţărmureană, dar al cărei teritoriu se apropie mai mult decît cel austriac de cursul fluviului în sus de Galaţi? Austria îşi întemeiază, pretenţiile pe suveranitatea ce-o are asupra Porţilor de Fier, care i-a fost atribuită în mai multe rînduri de cătră, Congresul de la Berlin; dar Rusia poate invoca posesiunea uneia din gurele Dunării, a braţului Chiliei, şi asta cîntăreşte desigur cît Porţile de Fier. Ceea ce-i adevărat în toate acestea şi ceea ce trebuie să ţinem minte e că Austro-Ungaria reclamă un privilegiu foarte mare, asupra căruia Tractatul din Berlin tace. Acest privilegiu i-ar atribui suveranitatea aproape absolută a Dunării şi ar face din Austria arbitrul Principatelor dunărene, fără escepţia Bulgariei. Ar fi foarte surprinzător ca
d. Gladstone singur s-o discute aceasta. Dunărea e un fluviu convenţional; el aparţine prin tractate navigaţiei europene; el mai aparţine apoi tuturor ţărmurenilor, între alţii Rusiei, României, Serbiei şi Bulgariei. Pentru a face din ea un fluviu german pînă la guri, sau chiar numai pînă la Galaţi, Austria mai are de furcă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI