Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Iată importantul articol din „Neue freie Presse” relativ la politica austriacă în Orient despre care am vorbit în revista noastră de ieri:
Ce scop are vizita principelui României la împăratul Francisc Iosif în Ischl? Această întrebare, care formează actualitatea zilei de astăzi, trebuie să o punem, cu toate asigurările cari neagă orice însemnătate politică acestei vizite; ba tocmai din cauza acestor asigurări ni se impune această întrebare, fiindcă România nu este o ţară indiferentă, ale cărei destinuri viitoare ne-ar putea fi fără interes este icul ce a fost intercalat între slavii de nord şi cei de sud, între protectorul rusesc şi clienţii lui din Peninsula Balcanică, spre a fi un obstacol panslavismului; este staţiunea prin care trebuie să treacă Rusia în drumul ei spre Constantinopol; ea (România) esistă în fine în virtutea voinţei şi a garanţiei Europei, care i-a încredinţat misiunea să ferească libertatea Dunării de pericolele la cari a fost espusă de repeţite ori din partea ruşilor de mai mult de un secol şi jumătate. Dacă dar principele acestei ţări face o vizită Domnitorului puternicului imperiu vecin, despre care trebuie să ştie că nu poate fi prea plăcută Domnitorului unui alt puternic imperiu vecin; dacă el, afară de aceasta, se prezintă în nişte timpuri grele şi imediat în urma vizitei unui alt mic suveran dunărean, apoi nu este numai o simplă curtenire care-i dirige paşii, ci, fără îndoială, un scop precis pe care doreşte să-l ajungă. Nici nu este tocmai greu să ghicim acest scop. Principele Carol al României doreşte să sondeze intenţiunile Austro-Ungariei şi ale Germaniei faţă cu el şi cu ţara lui, spre a-şi aranja în conformitate atitudinea sa faţă cu Rusia. Tendenţa Rusiei de a înlătura icul român, ce o împiedecă a întinde mîna slavilor din Balcani, nu este străină Domnitorului român; el a suferit de la dînsa amărăciuni grele. Garanţia europeană pentru integritatea României s-a arătat acum trei ani că este neputincioasă, căci nimeni n-a mişcat un deget spre a împiedeca inundarea de cătră ruşi a ţărei garantate. Oare această garanţie este ea şi astăzi o literă moartă, cum a fost în aprilie 1877? Dacă Rusia ar apuca-o de gît, ar putea România oare să conteze acum mai mult decît atunci pe un energic sprijin al Austro-Ungariei şi al Germaniei, aliată cu dînsa? Acesta este lucrul pe care principele României voieşte să-l afle la Ischl şi noi credem că răspunsul ce i se va da la Ischl este de o eminentă însemnătate, politică pentru dînsul, nu mai puţin ca şi pentru noi.
S-o spunem curat şi pe faţă: dorim foarte mult ca să i se arate la Ischl că România are în Austro-Ungaria un amic vecin care nu o va părăsi în cazul cînd cazacii ar mai porni într-o cruciată peste Prut. Despicînd firul de păr şi înşirînd silabe pe aţă în mod sofistic nu facem nici o treabă; nu este vorba dacă România va intra în alianţa austro-germană sau va fi acceptată numai ca un apendice al ei. Lucrul principal este ca dînsa să se ştie sigură nu numai faţă cu ruşii, ci şi faţă cu partida rusească care scormoneşte în interiorul ei, şi să nu fie sacrificată pentru a doua oară în momentul decisiv. La 1877 a fost singură-singurică cînd masele oştirilor ruseşti se rostogoleau spre graniţele sale; ea s-a văzut nevoită să încheie vestita convenţiune din aprilie şi să-şi deie contingentul unui năvălitor heterogen; ea a trebuit să primească cea mai îndrăzneaţă ingratitudine pentru că la Plevna cu sîngele său a scăpat pe ruşi de pieire. Atari esperienţe nu le poate dori bucuros pentru a doua oară un stat june şi cu vitalitate; el se simte a fi un ic, nu însă un grăunte care să fie zdrobit între pietrile de moară ale slavismului.
Să nu ne amăgim a crede că devotamentul şi solid[ar]itatea României n-ar avea pentru Austria-Ungaria o valoare considerabilă. Avem noi oare amici în statele slave din Balcani cărora le-am ajutat să-şi cîştige esistenţa politică, independenţa şi autonomia? Nu. Principele Nichita al Muntenegrului mai poate veni de sute de ori la Viena, locuind ca oaspe în castelul imperial; prinţul Milan al Serbiei va mai putea face adeseori vizite împăratului Austro-Ungariei; prinţul Alesandru al Bulgariei poate să fie mai pe atîta plin de loialitate faţă cu noi; cu toate acestea ei sînt, unul ca şi altul, salahori ruseşti, pe cari un ordin din Petersburg îi poate întoarce în contra noastră. Ceea ce Austro-Ungaria are să conserve în Peninsula Balcanică niciodată nu se va putea apăra şi mănţine cu slavii, ci pururea în contra lor. Secretul de a încălzi inimele slave pentru mărirea şi binele Austriei nicicînd nu-l vom cunoaşte, nici înlăuntru, nici în afară. România însă este avanpostul nostru natural, din naştere. Ea formează un zid în mijlocul slavismului, pe care zid este interesul nostru să-l întărim; ea întrece în cultură, în progres şi fertilitate toate statele cele mici slave; ea mijloceşte comunicaţiunea noastră pe Dunărea Inferioară cu Marea Neagră. Bărbaţi ca Ristici şi Slaweicow pot fi politici vicleni şi rafinaţi; însă un bărbat ca Brătianu este mai mult, pentru că nu joacă pe funia rusească, ci înţelege pe deplin interesele şi impulsele Occidentului şi cunoaşte foarte bine pericolele ce ameninţă din partea Rusiei. S-a privit cu răbdare cum s-au răpit de la România părţile Basarabiei; ea a fost tratată aspru în cestiunea jidovească, şi în afacerea Arab Tabiei interesele ei au fost reprezentate cu puţină căldură. Toate acestea au fost de natură a pune pe gînduri pe cei din Bucureşti şi a-i umplea de multe îndoieli în privinţa ajutorului ce ar putea aştepta de la Europa. Acum tot mai mult se apropie momentul în care Rusia din nou va da drumul furtunei în contra rămăşiţei Turciei; în atari condiţiuni, cine oare i-ar putea lua în nume de rău principelui României că, făcîndu-şi aşa-zicînd bilanţul, vine să întrebe pe Austro-Ungaria şi pe Germania dacă ar putea conta pe protecţiunea lor în momentul decisiv ?
Sînt sceptici cărora nu le poţi scoate din cap ideea că planurile Austro-Ungariei sînt aţintite la posesiunea Salonicului. Ei argumentează că ocupaţiunea Bosniei, a Herţegovinei şi a bucăţii din districtul Novi-Bazar este o achiziţiune îndoioasă în gradul suprem şi se poate esplica numai cu privire la o întindere mai departe a ocupaţiunii. Aceşti sceptici, din gura cărora, într-o profundă îngrijire, vorbeşte majoritatea locuitorilor austriaci, ar avea dreptate dacă, de dragul unor visuri problematice viitoare, s-ar sacrifica profitul real, ce este numai spre România. Nu pe drumul cătră Salonic, ci de-a lungul Dunării sînt pietrile de hotar ale unei înţelepte politice austriace. Iată că antagoniştii Austriei se şi ridică spre a ne contesta dreptul la Dunărea de Jos. Ici-colea se mai găseşte o altă serie de necredincioşi, cari nu vor să înţeleagă că Germania nu va face vrun contraserviciu real pentru alianţa noastră, în virtutea căreia este apărată în contra Franţei şi Rusiei. Ei se tem că Germania ne încurajează pentru aventuri slave, cari ne pot numai slăbi şi periclita, iar nu întări şi asigura. La toate aceste îndoieli s-ar pune un capăt dacă Austro-Ungaria şi Germania ar lua, faţă cu România, o atitudine clară şi precisă. N-are decît să se spună prinţului Carol că o invaziune rusească nu va fi suferită pentru a doua oară; că nu se va permite Rusiei să răscoale iarăşi pe slavii Peninsulei; cu un cuvînt, că integritatea României va fi apărată în orice caz – şi lumea îndată va fi mai bogată cu o garanţie solidă în contra fatalului oaspe al tulburării păcii, care, plecînd din Rusia, se furişează prin Europa ca o fantomă îngrozitoare!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI