[„ATÂT «CUMPĂNA» CÂT ŞI «APĂRĂTORUL» GĂSESC…”] – de Mihai Eminescu [30 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Atât „Cumpăna” cât şi „Apărătorul” găsesc multe de întâmpinat în contra unuia din articolele noastre privitoare la relele economice ale imigraţiunii izraelite, articol în care am zis despre evrei că sunt un popor întreg de mijlocitori improductivi.

„Cumpăna” susţine contrariul:

  1. Evreii au fost chemaţi în ţară din cauza necesităţilor economice ale generaţiei trecute.
  2. Ei sunt utili şi chiar necesari deoarece sunt mijlocitorii unici între producători şi consumatori, iar pe de alta sunt fabricanţi şi meseriaşi.

Să ni se dea voie a face din capul locului o distincţie necesară. Nu vorbim de meseriaşii buni şi nu în contra lor e îndreptată vreodată o vorbă a noastră. Pe cât izraeliţii sunt meseriaşi buni şi conştiincioşi, pe cât nu lucrează numai pentru ochi, ci-şi onorează meseria prin aceea că produc obiecte de valoare şi utilitate reală, ei sunt netăgăduit folositori. Fără îndoială că într-o populaţie de sute de mii se vor afla şi meseriaşi buni şi ar rămânea numai ca o organizare solidă a meseriilor în corporaţii să deosibească pe cel bun şi solid de cârpaciul care nu-şi ştie meşteşugul şi care, oferind consumatorului obiecte rău confecţionate, îl frustrează pe acesta, făcând totodată o malonestă şi păgubitoare concurenţă meseriaşului solid. Chemată sau nechemată în ţară, această categorie de meseriaşi e utilă şi necesară şi asupra ei nu pierdem nici o vorbă.

Cât despre serviciul pe care evreii [î]l fac ca mijlocitori între consumatori şi producători, aci, verde vorbind, le contestăm orice utilitate şi din contra cată să-i declarăm de-a dreptul stricăcioşi, nu numai pentru elementul românesc din ţară, ci, cu toată solidaritatea ce există între ei, pentru ei înşii.

Eludând deci ceea ce nu intră deloc în cercul discuţiei, să venim la cele două afirmaţiuni ale „Cumpenei „, că evreii ar fi fost chemaţi în ţară şi că sunt utili şi necesari ca mijlocitori. Amândouă aserţiunile trebuiesc probate de cine le afirmă, căci le negăm pe date pozitive.

Bucovina bunăoară a avut cincizeci de ani privilegiul de-a nu da oameni pentru serviciul militar; tot astfel Basarabia rusească. Se ştie pe de altă parte că, din vremea Domniilor române şi până la Ştirbei Vodă, serviciul militar la noi în ţară era foarte neînsemnat. Se ştie asemenea că obligaţiunea serviciului militar îi face pe evrei să treacă graniţele când încoace, când încolo. Noi nu vedem în lipsa serviciului militar în Bucovina, în Basarabia, în Principatele române un motiv economic, o chemare pentru necesităţi economice.

Se ştie asemenea că regimul consular al puterilor străine în Orient, al Austriei mai cu seamă, era cu totul altul decât în alte ţări. Consulatele erau adevărate „slobozii „ pentru tot soiul de străini, cari se bucurau de-o poziţie privilegiată faţă cu populaţia autohtonă a ţării, fără nici o obligaţiune către statul de cari pretindeau a se ţine. Regimul consular cu abuzurile sale, starea de neputinţă a statelor române în urma domniei fanarioţilor nu constituie o necesitate economică a generaţiei trecute. Astfel două cauze esterne, plus neputinţa statelor noastre de-a se apăra în contra invaziei, sunt cele de căpetenie pentru imigrarea elementului izraelit.

Cât despre folosul activităţii lor ca mijlocitori cată să-l tăgăduim cu desăvârşire. Evreii n-au venit ca indivizi în ţară, ei n-au fost supuşi legii generale de concurenţă.

În mod sistematic ei au căutat mai întâi negoţuri şi meserii slab reprezentate, prin câţiva indivizi numai, pe care-i puteai număra pe degete. Ca din senin negustorul sau meseriaşul creştin se vedea la dreapta şi la stânga sa cu cîte – o prăvălie evreiască cari lăsau obiectele similare mai ieftin până în momentul când creştinul era ruinat. Apoi, urcând preţul la îndoit, [î]şi scoteau, nu paguba, ci fondul ce le înaintase comunitatea religioasă pentru a putea ţine concurenţă creştinului până ‘l vor ruina. Apoi păşeau la alte negustorii, mai tare reprezentate, până ce-au ajuns a ruina în Moldova tot negoţul şi toate meseriile creştine, monopolizându-le în mânile lor. Iată rele în contra cărora poporul nostru nu era deloc pregătit, pe cari nici nu le înţelegea, nici le putea înţelege. Solidari între ei, înţelegându-se şi contractând într-o limbă neînţeleasă pentru poporul nostru, judecându-şi conflictele înaintea rabinilor, au format o naţie în naţie, un stat în stat şi un stat duşman existenţei noastre, având în vedere ruina şi pierderea populaţiunilor noastre. Aceste lucruri nu se pot tăgădui. Tarifa de preţuri a tuturor obiectelor de consumaţiune se stabilea şi se stabileşte încă în sinagoge ; obiectele de primă necesitate se vând astăzi încă în Moldova cu preţuri mai urcate creştinilor, cu mai scăzute evreilor.

Iată manopere duşmănoase ale rasei evreieşti îndreptate contra rasei române, care în adevăr nu-i făcuse nimic celei dântâi. Se poate ca aceste instincte de solidaritate între ei, de esclusivism faţă cu alţii să fie contractate prin persecuţiunile Apusului. Poate da, poate nu. Unii sunt din contra de părere că acest esclusivism şi această duşmănie sunt înnăscute din vechime rasei izraelite, din timpul formaţiunii poporului, mulţi ajung a acuza „monoteismul” ca cauză principală a acestui rău psicologic, alţii iar conchid că, tocmai din cauza predispoziţiilor caracterului evreiesc, Baal (Saturn) a trebuit să devie unicul Dumnezeu al evreilor. Dar e cestie complicată, care nu ne-ar înainta în materie socială şi economică.

Despre mijlocire şi negoţ în genere avem o altă opinie decât aceea a „Cumpenei”. E prea adevărat, cum zice J.B. Say că „le commerce est l’industrie qui met un produit ŕ la portée du celui qui doit le consommer „ şi asupra productivităţii lui se esprimă tot el în acest chip: „L’industrie commerciale concourt ŕ la production en élevant la valeur d’un produit par son transport d’un lieu dans un autre „. Definiţia lui Roscher nu cuprinde mai mult în numirea specioasă de valori de loc şi de timp. Noi credem însă, şi ne declarăm în apostazie împreună cu Carey, că negoţul e întru atât folositor întru cât sporeşte puterea de muncă şi aptitudinile unui popor. Întru cât el o împuţinează şi simplifică ori reduce aptitudinile unui popor e stricăcios.

E ciudat că tocmai meritul negoţului de-a căuta piaţa cea mai ieftină pentru a cumpăra şi cea mai scumpă pentru a vinde constituie şi demeritul lui şi se ascute într-o antinomie.

Da, zice umanul Carey, el opune piedeci oricării comunicaţii ce se întâmplă fără mijlocirea lui, căutând a câştiga un monopol; pentru ca producătorul de alimente să capete cât se poate de puţin postav pentru productele lui, iar postavarul cât se poate de puţină pâine pentru postavul lui.

Tot aşa ni se pare de prisos citarea fiziocraţilor. În realitate fiziocraţii au cuvânt, deplin cuvânt, când pun producţiunea asupra negoţului, şi citarea genialului pamfletist Voltaire în contra şcoalei lui Quesnay nu are tocmai multă putere de convingere.

Chiar balanţa comercială, atât de mult combătută ca erezie ştiinţifică, are o însemnătate reală şi dureroasă pentru ţările agricole.

Dar, în genere vorbind, este economia politică o ştiinţă atât de pozitivă şi absolută precum par a ne-o reprezenta c-un aer mare confraţii de la „Cumpăna”? Cuprinde ea adevăruri absolute ca matematica, de-o probabilitate aproape de certitudine ca ştiinţele naturale, încât să se opereze cu atâta uşurinţă cu noţiunile ei abia stabilite? Dar asupra „valorii”, desigur una din cele mai elementare noţiuni, fiece economist însemnat îşi are definiţia sa proprie, necum asupra altor noţiuni. Pentru noi e exactă definiţia lui Carey: „Valoarea e măsura economizării de muncă”. Am întreba acum, în ce vânzarea de rachiu, privită ca producţiune de valori de timp şi loc, au economizat munca, timpul şi puterea musculară a ţăranului? În ce introducerea de obiecte din străinătate au economizat munca meseriaşului nostru? Da, i-or fi dat foarte mult timp, dar timp pentru a nu face nimic, pentru a nu şti de ce să se apuce, timp pentru a muri în mizerie, căci i-au luat piaţa în care-şi oferea braţele, l- au lăsat fără lucru. De aceea şcoala modernă de economişti are o formă atât de răspingătoare şi priveşte pe om nu ca pe obiectul perfecţiunii, ci ca pe-o maşină, ca pe-un animal condamnat a munci pentru cel mai tare sau pentru cel mai viclean.

În „Apărătorul” un tânăr student în ştiinţele sociale ne răspunde. Cam confuz nu-i vorbă, dar nu de asta ne preocupăm. Nu ne vom ocupa mult cu citatele din cărţi germane, ci ne mărginim la o rectificare. De aceeaşi părere (în privirea mijlocitorilor ) este şi americanul Carey, care nu stă departe de socialişti, zice „Apărătorul”.

Departe sau nedeparte, Carey nu este socialist. dacă Eugen Dühring, care este socialist, utilizează idei de-ale lui Carey în contra teoriei populaţionistice a lui Malthus şi a teoriei rentei fonciare a lui Ricardo, asta nu dovedeşte că scriitorul american are a face cu socialiştii. E în genere foarte ieften de-a numi pe orice om care se ocupă cu cestiuni sociale socialist. Socialismul consistă în anume soluţiuni ale cestiunii sociale, de-un caracter propriu şi revoluţionar, nu în recunoaşterea, studiul şi regularea legală a acestei cestiuni. Cestiunea evreilor la noi în ţară este socială; dar ocupându-ne cu ea, pentru a-i căuta o soluţiune conformă cu interesele statului şi rasei române, nu devenim socialişti. Tânărul student, în loc de-a cita pe Dühring, ar face bine să consulte pe Carey însuşi în bună traducere germană de Adler (Münich, 1863, 3 vol.).

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.