Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Dezvoltarea lucrurilor în Austria e de astă dată în favorul naţionalităţilor. În sine vorbind faza aceasta a statului poliglot stă în oarecari legături cu politica esterioară a împărăţiei, precum şi cu interesele ei economice. Debuşeurile cele mai însemnate ale negoţului şi industriei austriace sînt în ţările Dunării de Jos îndeosebi, în Peninsula Balcanică în genere. Afară de români însă, ţările acestea sînt locuite de slavi, care precumpănesc prin număr, prin dezvoltare internă, prin sprijinul puternic al împărăţiei ruseşti. Pentru asigurarea politicei sale comerciale Austria avusese nevoie de Bosnia şi Herţegovina, dar în contra anexării erau de astă dată tocmai elementele dominante: germanii şi maghiarii, cari se tem de sporirea rasei slave în împărăţie. Partidul militar, apoi Curtea însăşi a cătat să încline spre naţionalităţi cari din parte-le erau gata a vota anexiunea cu amîndouă mînile.
Fără o politică bazată pe egala îndreptăţire a naţionalităţilor împărăţia vecină nu va putea cîştiga simpatii sigure şi temeinice în Orientul Europei, pe cînd, din contra, realizarea dorinţelor legitime ale acestora – ele sînt restrînse aproape esclusiv la limba de propunere în şcoalele populare şi secundare, precum şi la uzul limbei naţionale în autorităţile ce stau în relaţii directe cu poporul de jos – realizarea acestora zicem ar da o dovadă pipăită de dreptatea cu care Austria ştie a guverna şi i-ar cîştiga simpatiile popoarelor orientale în caz cînd acestea ar fi să aleagă între două supremaţii eventuale.
Avem atîtea dovezi că cestiunile de drept public, de suveranitate naţională, de politică esterioară, de constituţionalism mai nu preocupă pe naţionalităţi. Ceea ce cer ele este ca învăţămîntul să fie pe cît se poate în limba naţională, ca autorităţile să primească şi să dea curs reclamaţiunilor asemenea în limba cea pricepută de populaţiuni, în fine ca nici una din naţionalităţi să nu fie oprită de a-şi iubi patria, limba şi istoria în chipul ei, după cum o înţelege, în forma familiară şi atrăgătoare a tradiţiei, a limbei, a rasei locale. Evident că nici un popor nu are înţelegere pentru idealuri abstracte, că nu poate avea simpatii pentru o organizaţie ce se reprezintă prin oameni străini, prin limbă străină.
Cine n-a avut ocazia de-a constata că austriacii nu ştiu nici o limbă cum se cade? În şcoalele primare au învăţat limba maternă, însă cu. restricţiuni şi predată nu în mod viu şi cum o vorbeşte poporul, cu acele nuanţe cari constituiesc farmecul biruitor al oricării limbi, ci predată de oameni cari în şcoli secundare şi superioare au învăţat în alta, limbă şi cari o predau pe a lor proprie în mod teoretic şi abstract. În institutele secundare apoi se predau obiectele în limba germană, dar într-o germană imposibilă, şi ca fonologie, şi ca sintaxă, care inspiră fiori unui adevărat german. Abia la universităţi începe a se vorbi nemţeşte, într-o epocă însă în care nu mai are omul interes decît de-a-şi apropria ştiinţa necesară pentru viitoarea sa carieră. Astfel se întîmplă că austriacii nu ştiu bine nici o limbă. Efectele pentru inteligenţă nu pot fi decît rele. Ce trebuie să se petreacă în capul unui om care nu are, pentru ideile sale, manipulul sigur, razimul concret al unei limbi certe? Desigur nimic bun. Spiritul omenesc nu se poate dezvolta în libertate fără limbă, şi anume fără de cea învăţată din capul locului, cu toată bogăţia ei de nuanţe, cu toată virginitatea cu care a fost recepută de mintea copilărească. Lipsa dezvoltării fireşti a limbelor deosebitelor naţionalităţi din Austria are drept efect mărginirea spiritelor chiar, o mărginire care se resfrînge pînă şi asupra capitalei. Un jargon ebraico-cosmopolit, de-o platitudine excepţionala, fără caracter, imitînd stilul ziarelor rele din Paris, primejduieşte citirea ziarelor germane din Austria. Cele umoristice, care-ar trebui să reflecte geniul simpatic al limbei poporului de acolo, identic cu acela al Germaniei de Sud, se-nvîrteşte din contra pe-o clină regretabilă de cocoterie offenbachiană. Presa vieneză e în mare parte ceva fără rădăcini şi nu reflectă nici spiritul rasei germane, nici pe al celorlalte naţionalităţi. E poate un semn al dezvoltării ştiinţelor naturale acea iubire pe care o simţim pentru orice accent natural, fie-n arte, fie-n literatură. Acest accent natural lipseşte acolo. Cu cît drumul de fier încearcă a nivela şi a reduce la o egală platitudine omenirea toată cu atîta tendenţa de-a-şi păstra comorile grămădite într-un lung trecut e mai vie în fiece popor. În realitate orice lucru temeinic şi sănătos se face numai pe baza unei naţionalităţi certe, a unei limbi certe. Grecia veche n-ar fi ajuns nicicînd la dezvoltarea ei cea mare dacă limba ei nu s-ar fi dezvoltat cu toate nuanţele dictate de natură şi împrejurări şi dacă această dezvoltare a limbii nu era paralelă cu dezvoltarea a chiar spiritului elin.
Impunerea în viaţa de toate zilele a unor limbi străine, exercitată cu oarecare virtuozitate de cătră elementele dominante, are drept efect că patria comună [î]i devine oricui aproape nesuferită. Şi încă germanii ca germanii. Cu mult mai culţi, avînd o înnăscută înţelepciune a vieţii, ei se impun pe atît pe cît [î]i laşi, însă pînă la torturarea conştiinţei individuale, pînă la absurd nu ajung nicicînd. Maghiarii însă, rămaşi îndărăt în cultură şi străini prin natura lor de toată familia popoarelor arice, supun cu sila gîtlejul copiilor, precum şi a oamenilor maturi, la tortura unei fonologii imposibile şi silesc spiritul de-a se dezvolta în formulele unei limbi radical străine de toate popoarele continentului european.
Se ignorează cu totul se vede că în orice creier omenesc predispunerile intelectuale sînt înmagazinate prin atavism şi că acestor predispuneri nu le convine decît limba vorbită de părinţi.
Turcii erau mai simpli în procederea lor. Ei, pentru a deznaţionaliza, tăiau la zeci de mii de oameni limba din gură, osîndindu-i să fie muţi. Rezultatele au fost strălucite. „Găgăuţii”, cari sînt strănepoţii acelor oameni, trec la toate naţiunile din Orient drept indivizi escesiv de … cuminţi. Toată lumea ştie ce-nsemnează la noi, la sîrbi, la turci chiar, vorba „găgăuţă”; om care nu e în toată firea, „cretin”. La asemenea cretinizare a spiritului, a singurului instrument de care dispune omul în greaua sa luptă pentru existenţă, duc tendenţele de deznaţionalizare pretutindenea. Nu creşte o plantă bine şi normal decît din rădăcinele ei proprii. Există într-adevăr deznaţionalizări fericite, dar ele sînt organice, nu impuse cu de-a sila. Contactul des c-o altă naţionalitate, înrudirea de rasă, interese zilnice, încrucişarea şi amestecul sîngelui, mii de împrejurări fac cu putinţă o deznaţionalizare organică. Dar cu sila, cu zorul, cu impunerea, nicicînd; cel puţin noi nu ştim nici un caz în istorie. Vorba cîntecului: Dor de zor nu se ştie pe la noi.
În Ardeal chiar, cine s-au maghiarizat? Nobilimea, cea de nimenea silită, cetăţenii liberi în toate celea, oamenii cari aveau cea mai multă posibilitate de-a vorbi şi a se purta cum doreau. Sigur e că siluirea deşteaptă o rezistenţă înzecită şi că trezirea naţionalităţilor datează din momentul încercării de-a le deznaţionaliza.
Fără o schimbare de sistem în privirea aceasta monarhia vecină va fi teatrul unei zădarnice risipe de puteri. Guvernele nu vor ajunge la scopul lor, iar naţionalităţile vor fi împiedecate în dezvoltarea lor naturală în detrimentul şi al lor şi al ţării întregi. Pe de altă parte nemulţumirea hrănită sistematic va face din naţionalităţi, teamă ne e cel puţin, un material totdauna gata de-a transige cu influenţe străine, chiar cu de cele periculoase existenţei lor. „Pier eu, dar să piei şi tu” va zice fiece apăsat apăsătorului său.
Tot din cauza acestui sistem de şicană zilnică nu se pot întemeia în Orientul Europei simpatii hotărîte pentru Austria, care ar fi cea mai aptă pentru răspîndirea unei civilizaţii adevărate în Peninsula Balcanică. Toţi aceiia care-şi văd existenţa lor ameninţată în Orient nu ajung la nici o lămurire în privinţa razimului lor.
De cîte ori nesiguranţa existenţei statelor îi sileşte pe oameni de a gîndi cum să-şi mîntuie naţionalitatea, dacă nu statul, de cine să se razime în momentele supreme, tot de atît[e]a ori fanatismul şi corupţiunea din Ungaria [î]i pune într-o indisolubilă dilemă.
Reproducem mai la vale parte din discuţiunea ce a avut loc în Parlamentul din Viena, din care orice om nepreocupat va vedea care din cele două părţi are dreptate.
D. Czedik zise următoarele: Sînteţi patrioţi, voiţi Austria? Vă rog lăsaţi atunci statului limba statului. Într-o mare ramură a administraţiei statului ea există deja. Armata nu are decît o comandă, cea germană. Nu cred ca cineva din dreapta se crează că ne-am putea dispensa de aceasta. Dar ruşinos aproape e pentru noi că ceea ce face puterea absolută nu pot face popoarele. Cu toată predilecţiunea ce o am pentru armată, n-aş voi să zic că numai în tabăra ei e Austria. Să traducem tabăra aceasta în înţelesul în care am vorbit, renunţaţi la planurile mari, îngăduiţi limba statului cu toate consecinţele ei stricte şi sînt convins că nu va trece mult timp şi vom zice: Nu Austria Superioară sau Inferioară, nu Tirolul, Triesta, Dalmaţia şi Boemia, Moravia, Silezia, Galiţia şi Bucovina sînt patria austriacului, ci Austria întreagă.
Contele Richard Clam-Martinitz răspunse cu condiţia puterii unui stat e îndeplinirea dorinţelor naţiunilor sale, mai cu seamă pe terenul şcoalei. Nu poate sta rău un stat în care emulaţiunea popoarelor se mişcă pe teren intelectual. Dacă la dorinţele şi tendinţele ce vin din inima popoarălor dv. răspundeţi cu espuneri şi discuţiuni politice, popoarele nu vă pot înţelege. Gîndiţi la cuvîntul pe care Goethe îl pune în gura lui Thoas:
Din multe cîte spui spre-a refuza Cellalt n-aude decît vorba nu.
Un d. preopinent şi-au esprimat dorinţa de a se înţelege, dar a zis că crede cumcă pacea între naţionalităţi nu va fi ajunsă pe calea aceasta. Dezvoltarea e în mîna lui Dumnezeu. Dar nu pot crede că e o garanţie mai mare pentru ajungerea păcii naţionale cînd la dorinţe serioase şi stăruitoare răspundeţi nu. Oricît de deosebit aţi gîndi asupra politicei esterioare a Austriei, asupra organizaţiei interioare şi a administraţiei, una nu-mi va tăgădui inima dv. austriacă: „că puterea Austriei stă în puterea unită a popoarelor ei”. Cine voieşte însă dezvoltarea Austriei trebuie să voiască puterea, dezvoltarea materială şi intelectuală a popoarelor ei, trebuie să voiască condiţiile şi supoziţiile unirii popoarelor. E o convingere trecută în sucul şi sîngele acestor popoare că fiecare din ele, cel mai mic ca şi cel mai mare, găseşte în Austria apărare egală, drept egal, favorizare a intereselor sale intelectuale; de aceea e o bună politică austriacă de a concede popoarelor aceste condiţii ale unirii lor şi e un esperiment îndoielnic şi primejdios de a învenina şi a face neplăcută acea tendenţă unitoare şi împreunătoare a popoarelor care trebuie să fie cu drept cuvînt trăsătura politicei interioare din Austria, de dragul unei idei de stat doctrinare şi nepipăite. Dacă voiţi deci unitatea şi puterea Austriei, pe care desigur toţi o voiţi, fiţi drepţi în înţelesul mare şi larg al cuvîntului cu toate popoarele sale.
Nu ştim dacă şi în ţările Coroanei ungare sferele dominante vor ajunge la convingeri mai realiste asupra naturii statului, mai ales cînd acesta e poliglot; nu ştim dar – o mărturisim de mai nainte – n-o sperăm.
Evenimentele din urmă n-ar justifica deloc o asemenea speranţă deşartă. Întîi s-a votat la Pesta o lege prin care toţi învăţătorii rurali, şi cei cari nu sînt întreţinuţi de comuna politică, ci de poporenii bisericii, nu din bani direcţi sau indirecţi ai statului, ci din contribuţia de bunăvoie a oricărui creştin, să înveţe neapărat ungureşte. Apoi prin anume plan de studii să prescrie ca cele mai multe ore pe săptămînă să fie consacrate limbei ungureşti în detrimentul, se-nţelege, a altor studii mai substanţiale şi desigur mai folositoare decît filologia comparată a limbelor fino-tartarice. Acum vin c-o lege nouă, prin care supun şi şcoalele secundare aceluiaşi tratament; nemaipomenind de împrejurarea că gimnaziul din Braşov, de pildă, conform unei legi generale, făcute pentru un caz special, va fi oprit de a mai primi subvenţie din România.
Şi cu toate acestea Braşovul era şi este încă un emporiu pentru Orient şi în deosebi pentru Ţările Române.
Dar să lăsăm acestea. Răul ce rezultă din politica maghiară se va răsfrînge mult mai mult asupra maghiarilor însuşi decît asupra altora. Raţiunea de a fi a oricărui stat e ca oamenii, oricît de deosebiţi fie, să trăiască mulţumiţi lîngăolaltă, fără dorinţa intimă de a-şi frînge gîtul la o ocazie dată. Altfel statul e o sarcină netrebnică şi, la dreptul vorbind, de prisos. Să-şi cheltuiească cineva anii tinereţii în armată şi banii din pungă viaţa toată pentru a plăti o organizaţie care-l vexează şi-l şicanează în toate zilele şi pe toate cărările e ceva ce se poate întîmpla uneori, cînd elementul dominant e mult mai numeros, mult mai bogat şi mult mai cult, dar nu ţine pururea acolo unde elementul dominant e în minoritate, sărac şi incult. Tocmai mijloacele pe cari maghiarii le întrebuinţează pentru a silui pe concetăţenii lor dovedesc lipsa lor de putere reală şi de importanţă reală. Nu ne îndoim că va veni un timp în care le va părea rău – prea tîrziu poate – pentru legile vexatorii pe cari le votează cu atîta uşurinţă spre împiedicarea în cultură şi ruina concetăţenilor lor.
Se ştie că statistica nu e în favoarea ungurilor. Această ştiinţă în cifre arată însă mersul real şi concret al lucrurilor, un mers ce nu se poate împiedeca nici prin fanatism naţional, nici prin vexarea altora.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI