tomul I, Bucureşti, 1878, 1 vol. 8° mare, 432 pagine
Crestomaţia sau Analectele canonicului Cipariu (Blaj, 1858) coprind transcrieri exacte din vechi tipărituri româneşti. Texturile cărţilor bisericeşti din suta a XVI-ea şi a XVII-ea i-au servit învăţatului filolog la compunerea gramaticei sale istorice, cunoscute sub titlul de Principie de limbă. în faptă însă ideea fundamentală a autorului Principielor, de-a generaliza pronunţii mărginite la o samă de ţinuturi, de-a reintroduce în scriere rostirea veche, trebuia să fie o încercare nu tocmai norocită Limba Principielor n-a fost vorbită niciodată de un om, necum de o ţară întreagă; ci, adunîndu-se într-un mozaic bucăţele de elemente linguistice risipite în cîteşipatru părţile Daciei s-a făcut încercarea de-a reprezenta acest mozaic de piatră ca ceva viu şi organic. Tipăriturile vechi mai aveau însă şi alt defect. Fiind texte bisericeşti traduse din greceşte ori slavoneşte, textul român urma din cuvînt în cuvînt şi virgulă după virgulă originalul, încît de sintaxă, deci de spiritul limbii române, nu putea fi nici vorbă măcar. Tot astfel se urmează astăzi în şcoalele evreieşti pentru copii mici, în cari aceştia traduc, din cuvînt în cuvînt şi-n acelaş şir, originalul ebraic într-o nemţească de două ori stricată- şi fonetic şi sintactic- din care cauză evreii, chiar cei mai civilizaţi, se cunosc în vorbă prin guturalizarea semitică a limbei pe care o vorbesc şi prin greşeli de sintaxă ce SE pot reduce la obiceiul, contractat în copilărie, de-a rîndui cuvinte germane după consecuţiunea pe care o au cuvintele în biblia ebraică.
Ideea cumcă vechile tipărituri sînt departe de [a] avea importanţa care li s-a dat de către d. Cipariu şi că ele, fiind traduceri ad lieram din slavoneşte şi greceşte, coprind şi cuvinte slavoneşti cu de prisos şi o sintaxă cu totul străină a esprimat-o întîi d. Cihac într-o polemică cu d. Hasdeu, cînd acest din urmă imputase celui dentîi că nu le-ar fi citit. Acum însă d. Hasdeu dezvoltă şi mai pre larg în prefaţă ideea lui Cihac, spuindu-ne că „modeluri de neromânie ne întîmpină la fiecare pas în orice veche tipăritură română”, drept care dumnealui în colecţia de faţă ne dă graiul viu al românului din a doua jumătate a sutei a XVI-ea. Acte oficiale sau particulare scrise în România după trebuinţe locale şi momentane de nişte autori români, oameni din popor, care nu ştiau multă carte şi scriau aşa cum [se] vorbea în zilele lor în oraşul sau chiar în satul în care trăiau, vor avea o importanţă dialectologică, arătînd diferinţele ce existau în acelaşi timp, dar în locuri deosebite; fonetică, pentru că scriitorii, lipsiţi de cultura ortografică, se sileau a reda în scris pronunţia lor; sintactică, pentru că espresiunea liberă a cugetării nu era împiedecată prin tirania vreunui text străin.
D. Hasdeu ne dă seamă în introducere despre mijloacele ce le-a întrebuinţat pentru a fi cît se poate de credincios în transcrierea texturilor.
Pentru a caracteriza importanţa scrierii ne vom servi de o comparaţie. Ceea ce există într-adevăr nu este limba scrisă şi vorbită de clasele culte, ci tocmai dialectele. Deşi noi nu avem dialecte în înţelesul strict al cuvîntului, totuşi plantele reale ale graiului viu sînt tocmai acele moduri de a vorbi din deosebitele părţi ale românimii întregi. Aceste dialecte stau în acelaşi raport cu limba scrisă ca şi mulţimea concretă de fiinţe organice de acelaş fel, însă totuşi deosebite între ele, cu chipul zugrăvit într-un atlante în care caută a se rezuma toate semnele caracteristice ale speciei ca atare, lăsîndu-se la [o] parte ceea ce e individual sau accidental. Limba cultă a unui popor e aşadar o abstracţiune şi o unealtă artiticială comparată cu dialectele vii şi totdeuna în mişcare a poporului. Îndată ce se scrie limba începe a se pietrifica. Limba scrisă are ceva determinat, nemişcător, mort: dialectile produc cu asupra de măsură formaţiuni nouă, cari cîteodată trec în scriere, cîteodată nu.
A aduna rămăşiţele graiului viu din documente private este deci o lucrare care dă cel mai sigur material pentru o gramatică istorică a limbii.
Dar lucrarea nu este deplină fără cercetarea paralelă a graiului actual. Dacă profesorii de limba latină şi greacă de pe la liceele din ţară ar avea umbră de cunoştinţe filologice, dacă ar cunoaşte metoda exactă de a transcrie diferitele pronunţii din părţile deosebite alte ţării, lucrarea cea din urmă s-ar putea face cu succes, dar un nivel mai înălţat al personalului didactic din şcoalele secundare nu se poate aştepta decît de la o nouă lege a instrucţiei, care să nu permită intrarea în corpul didactic secundar decît la învăţaţi tineri. Apoi atîrnă şi mai mult încă de la curăţirea facultăţilor de litere şi de ştiinţe de profesorii paraziţi, cari nu ştiu nimic. Exemple cîţi peri-n cap. Astfel de ex. faimosul Vizanti de la Iaşi susţine pînă în ziua de astăzi în prelegerile sale autenticitatea cronicei lui Hurul şi un alt lefegiu de la Iaşi, anume Leonardescu, profesor de filozofie, a publicat o broşură în care-l numeşte pe Schopenhauer materialist, iar numele lui Kant îl scrie cu u scurt la sfîrşit (Kantu). Să mai pomenim pe vestitul Pseudo-Ureche şi pe alţii? Destul că elevii unor asemenea profesori îşi pierd vremea în zadar şi niciodată nu va ieşi din ei un personal ca lumea care, prin analiza deosebitelor nuanţe ale graiului provincial, să dea mîna de ajutor filologului sintetic ce ar încerca a construi în ştiinţă teoretică organismul viu al limbii.
Cartea d-lui Hăsdău împlineşte un gol simţit între materialele cercetărilor istorice asupra limbei şi ca atare merită recunoaşterea cuvenită.
Rămîne a mai adăoga că ediţia e foarte îngrijită şi că, afară de accente, care nu s-au reprodus din cauza lipsei materiale de caractere tipografice, toate celelalte particularităţi ale textelor sînt reproduse cu multă credinţă.
Lucrul prin care d. Hăsdău îşi înstrăinează însă simpatiile cititorilor celor cunoscători e [o] nemărginită închipuire despre sine însuşi. Deşi scrierea e-n orice caz meritoasă, ea totuşi nu întrece lucrarea unui simplu învăţat care copiază în bună-credinţă texte vechi şi pune în evidenţă însemnătatea lor istorică şi filologică; o lucrare în fine pe care un bun elev al unei facultăţi de litere din străinătate ar putea-o face tot aşa de bine ca şi d. Hăsdău.
Se înţelege cumcă în special pentru noi românii, la cari asemenea culegători şi comentatori conştiinţioşi lipsesc, meritul e mai mare, dar în orice caz nu e atît de mare încît să-i dea autorului dreptul de a se lăuda prin superlative în prefaţă.
Iată ce zice de exemplu d. Hăsdău în prefaţă:
În privinţa filologică mai în specie, pentru a ne asigura după putinţă în contra erorii, am supus primele două părţi ale publicaţiunii la apreciarea amicului nostru Hugo Schuchardt, unul din cei mai celebri linguişti contimporani, pe care ilustrul Ascoli nu se sfieşte de a-l pune dimpreună cu Mussafia ca cei doi succesori mai de frunte ai marelui Diez.
Răspunsul lui Schuchardt, scris nemţeşte, căci tinde a atrage mai cu dinadinsul atenţiunea publicului străin asupra filologiei române, are în vedere mai cu deosebire specimentul nostru de dicţionar etimologic al limbei române, ca partea că rţii cea mai importantă pentru linguişti, făcîndu-ne totodată onoarea de a adăoga: „Hasdeu’s Scharfsinn und Gelehrsamkeit treten hier in glanzendster Weise hervor”.
„Pătrunderea şi erudiţiunea lui Hăsdău se manifestă în modul cel mai strălucit”.
Nu noi vom [fi] aciia cari să contestăm autoritatea in philologicis a autorului Vocalismul[ui] latinei vulgare dar totuşi modesta noastră părere este că nu tocmai părerea amicului său e aceea pe care d. Hăsdău ar trebui s-o citeze.
Pentru ca d. Hasdeu să fie pătrunzător şi erudit, Schuchardt trebuie numit celebru linguist, Ascoli ilustru, Diez mare.
Argument cu autorităţi, cel mai rău argument.
Din note în fine respiră o vederată animozitate contra d-lui Cihac, care, cu toate împunsăturile- permită-ne d. Hasdeu să i-o spunem- a scris totuşi cel dintîi dicţionar comparativ al limbelor romanice luînd de temei limba română.
A doua scădere accidentală este, împrejurarea că d-sa a concurat pentru premiul academic cu cartea sa. Ne-am spus deja opiniunea în privirea aceasta. E un rău şi periculos precedent ce se creează acuma, acela al împărţirii de premii între colegi, care ar preface Academia într-un fel de institut de industrie literară, concepţiune ce o are deja d. Pseudo-Ureche.
Cît, despre scăderile esenţiale ale cărţii, ele sînt cele comune tuturor scrierilor d-lui Hasdeu şi cauzate prin o mare pripire a judecăţii. Astfel de ex. sentenţa (dintre a. 1583-1585) publicată pe pag. 31 ş.c.l. ne inspiră nouă o mare neîncredere şi sîntem departe de a trage din ele concluziile întinse ale d-lui Hăsdeu. Un caz atît de izolat de scriere nu ne-ndreptăţeşte niciodată la generalizări atît de îndrăzneţe ca existenţa cantităţii prozodice în judeţul Muscel, lungimea silabelor fără accent tonic şi a.m.d. Un caz izolat rămîne un caz izolat şi, fără a se găsi analogii în alte documente, nu se pot trage din el decît deduceri primejduite.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X