Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Bate şeaua să priceapă iapa, cum am zice. Există o frumoasă povestire românească despre un ţăran de munte care vorbea cu Vasile Vodă Lupul numai aşa, pe de lături, fără ca unul din curteni să-i înţeleagă. Munteanul se prefăcea că-i cam nea ‘ntr-o parte, vorbea în pilde şi în parimii ; numai Vodă înţelegea tot.
Aşa „Pseudo – românul „ de azi se preface că-i naiv, spune într-adins la platitudini despre valoarea bunelor relaţiuni între popoare, despre pacinica lor dezvoltare şi alte lucruri de acestea, foarte adevărate, dar cinsprezece la o para şi zece pe d-asupra de dăruială, nu pentru a umplea coloanele şi spre trecere de vreme, ci spre a îndrepta ascuţişul altîncotro, precum vom arăta mai jos.
Tema de azi a ziarului oficios o constituie cuvintele rostite de d. de Kallay în delegaţiunea austriacă. Fără îndoială şeful de secţie maghiar, însărcinat cu conducerea interioară a Ministerului de Esterne, cu afacerile curente oarecum, nu crede de cuviinţă a spune ceva pozitiv în cestiuni a căror rezolvare nu atârnă de d-sa. Vorbe ca
„relaţiunile întreţinute de monarhie cu puterile străine sunt escelente” sau „datoria guvernului e de a grăbi rezolvarea cestiunii Dunării în sensul Tractatului de la Berlin” sunt cu totul formale şi nu pot ascunde nici un cuprins pozitiv. O putere mare, semnatară a Tractatului de Berlin, n-o să declare prin gura d-lui de Kallay că vrea să calce Tractatul de la Berlin sau să-l ocolească. dacă în adevăr e vorba de Tractat astfel cum [î]l pricep toţi, cestiunea e rezolvată gata şi nu mai e de datoria nici unui guvern de-a grăbi rezolvarea.
Ni se pare deci că altceva e la mijloc.
Reproducem câteva pasaje din „Românul”. În fagurul de miere al poveţelor de pace date universului se ascunde un ghimpe rău.
Acest răspuns (al d-lui de Kallay ) dovedeşte pe de-o parte câtă atenţiune dau chiar puterile mari relaţiunilor cu străinătatea, iar pe de altă parte ce înrâurire au aceste relaţiuni – când sunt amicale – pentru mersul pacinic al popoarelor…
În familia statelor, deşi interesele unora sunt opozite cu cele ale altora, se lucrează pentru apărarea acestor interese mai cu osebire pe calea înţelegerilor amicale.
Aceasta este norma în genere urmată şi rezultatele practice ce ea a dat adese amintesc zicătoarea :
Mai bine o învoială strâmbă decât o judecată dreaptă.
Când popoarele au părăsit-o tunul singur a mai avut cuvântul.
…orice stat, fie mare, fie mic, şi mai cu osebire când e mic, trebuie a căuta – mai cu seamă în unele situaţiuni – să
înnoade, să menţie şi să cultive bune relaţiuni cu puterile străine.
Astfel, făcând statele mici cum fac cele mari, şi-ar putea mai lesne şi mai cu succes apăra interesele pentru că dorinţa lor cunoscută d’ a mănţine bunele relaţiuni le-ar atrage bunăvoinţă sau măcar o atenţiune conciliantă din partea celor cu care ar avea interese de discutat. Relaţiunile acestea amicale se nasc, se mănţin şi se strîng nu numai prin tratările diplomaţilor, ci şi prin întrevederile monarhilor.
…când regele întreprinse o călătorie în Europa ziarele opoziţiunii nu găsită decât cuvinte de dezaprobare, ba încă: de acuzare.
Orbite nu ştim de ce interese, ele tăgăduiau întrevederii suveranului nostru cu suveranii străini orice înrâurire asupra bunului mers al afacerilor ţării, asupra apărării şi garantării intereselor ei.
Sperăm însă că faptele la care asistăm cu toţii de câtva timp o vor fi convins c-adânc înşelată era în procederile ei şi mult câstigă reciproc statele păstrând bune ş-amicale relaţiuni unele cu altele şi suveranii între dânşii.
Această ‘ndegetare făcută, ca ‘ndeplinirea unei datorii patriotice şi de conştiinţă, să trecem la a doua parte a discursului d-lui de Kallay.
Ba zău, să nu mai trecem la a doua parte a discursului d-lui de Kallay. Cu acea perfidie proprie scriitorilor de la „Românul”, în şirurile de mai sus se zice:
Opoziţia tăgăduia călătoriei suveranului orice înrâurire asupra mersului afacerilor ţării, a apărării şi garantării intereselor ei.
E adânc înşelată opoziţiunea.
Ne ‘ndeplinim o datorie patriotică şi de conştiinţă arătând că opoziţiunea s-a amăgit. Iată dar cum c-un cusur subţire „învoiala strâmbă „ pe care „Românul” o preferă „judecăţii drepte” s-aruncă în spinarea suveranului, ca şi chestia Stroussberg, deşi tot roşii erau şi atunci la putere.
„Învoiala strâmbă „ preferabilă „judecăţii drepte” e regularea cestiunii Dunării. Îndealtmintrelea n-am înţelege ce „datorie patriotică şi de conştiinţă” ar fi avut „Românul” de-a face asemenea degetare? Asta nu înseamnează nimic alta decât că, din nou, vor să descarce vina Boerescu- Brătianu pe umerele iresponsabile ale regelui, joc vechi, cunoscut, însă foarte păgubitor ţării de vreme ce M. Sa nu poate servi de adăpost unor consiliari a căror alegere, după înseşi des repetatele perorări ale „Românului”, atârnă de „naţiune”.
C-un cuvânt, în toate aceste tirade oncţioase dar saturate de viclenie nu vedem decât intenţia de-a se descărca, de-a se ascunde după o personalitate iresponsabilă şi… de-a rămânea la putere chiar cu preţul Dunării, prin învoială strâmbă.
Învoială?
Dar dreaptă, strâmbă, cum o fi, în ce consistă învoiala? Ce se oferă – strâmb ori drept – în schimb pentru dreptul incontestabil al ţării? Malul stâng al Dunării de la Porţile de Fier până la Galaţi este fără îndoială al nostru. Navigaţiunea Austriei e în adevăr însemnată; dar societatea de navigaţiune pe Dunăre are un privilegiu limitat: obligaţiunea ei primitivă era de-a da în proprietatea statului clădirile ce le va fi făcut pentru uzul ei timporar pe pământul nostru: o companie engleză sau franceză poate intra în drepturile ei, mai târziu una română poate.
Ce se oferă în schimb, asta-i întrebarea?
Cu această întrebare însă începe şi lipsa de idei a foii guvernamentale.
Căci strâmbă de-ar fi învoiala, de s-ar da adecă mai puţin ca compensaţie pentru ceea ce ni se cere, totuşi compensaţie trebuie să existe, căci altfel nu este învoială nici strâmbă, nici dreaptă, ci uzurpaţiune pură.
Compensaţia aceasta trebuie – dacă nu alta – să cântărească cel puţin atât cât pericolul la care ne-am espune în cazul când, intraţi pe clima concesiilor, am trezi o veche rivalitate în Orient care, prin contrapunerea de azi, e neutralizată până la un punct oarecare.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII