Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Ca pasărea Phoenix din anticitate care, prefăcută în cenuşă prin flacări, reapărea mai radioasă pentru a duce o viaţă cu atât mai trainică cu cât era lămurită prin foc, cestiunea căilor noastre ferate reapare, precum au apărut odinioară sub forma cestiunii Stroussberg şi în alte chipuri.
O telegramă laconică a agenţiei Havas nu ne spunea decât că bancherul Landau câştigase procesul său la Curtea Supremă de Comerţ din Lipsca. Versiunea care-a circulat în Bucureşti în ziua întâia după sosirea acelei telegrame, în care nu se indica nici natura procesului, nici conţinutul hotărârii date, era că bancherul ar fi câştigat un proces de despăgubire în contra statului, în virtutea unei convenţii sau a unui „proiect” de convenţie, cum zice
„românul”, care se stabilise la Berlin între acel bancher şi un patriot de profesie şi prin care Casa de bancă numită mai sus fusese însărcinată cu operaţia răscumpărării.
Ei bine, nu-i aceasta. Lucrul e cu mult mai grav.
În cazul întâi am fi avut a face c-o pagubă enormă, însă timporară, care era departe de-a avea gravitatea unei sentinţe ce anulează cu totul tranzacţiunea juridică a răscumpărării.
Ceea ce ar trebui să cunoaştem sunt termenii sentinţei Curţii din cuvânt în cuvânt. În loc de aceasta, atât agenţia Havas cât şi agenţia Wolff ne spun că sentenţa n-a influenţat asupra cursului titlurilor de stat 6%, o cestiune secundară care nu ne interesează deloc, de vreme ce aceste titluri, nefiind decât echivalentul acţiilor cari sunt în posesiunea statului, au devenit un efect public, independent de cestiunea drumurilor de fier. Statul ar fi putut cumpăra acţii cu bilete ipotecare, precum le-au cumpărat cu titluri de 6%, şi vicisitudinile cestiunii căilor ferate n-ar fi atins cursul biletelor ipotecare, căci nu e vorba de ele.
Şi în privirea aceasta însă se vor ivi complicaţiuni. Un anunţ publicat în foile germane provoacă pe detentorii de obligaţiuni 6 % de-a denunţa schimbul făcut, de – a – şi cere acţiile îndărăt, tranzacţiunea fiind ilegală şi nulă.
Daca punem temei pe depeşa primită de „Gazeta generală” din Augsburg şi de alte foi, termenii sentinţei anulează atât esenţa cât şi urmările juridice ale răscumpărării
căci ea zice:
1) Deciziunile adunării generale a Acţionarilor Căilor Ferate Române luate la 3 martie 1880 sunt nule (rechtsungultig, literal: juridic nevalabile ) şi de nul efect (unverbindlich, literal neobligatorii ). Aceste deciziuni nule şi de nul efect sunt tocmai stipulaţiunile deja executate ale convenţiei de răscumpărare.
2) Reprezentaţiunea executivă (Vorstand) a Societăţii Acţionarilor, organul ei legal care-a încheiat cu statul convenţia de răscumpărare, e obligată de-a se abţine de la executarea acelor deciziuni şi de-a reveni asupra unei executări deja realizate. Va să zică, deşi convenţia e executată în toate părţile ei, reprezentaţiunea executivă e obligată a reveni asupră-i şi a anula ceea ce-a făcut.
3) Reprezentaţiune executivă e obligată a şterge inscripţiunea tranzacţiei făcută în registrul Tribunalului de comerţ.
Prin sentinţa aceasta se reconstituie aşadar Societatea Acţionarilor, care există mai departe până la împlinirea celor nouăzeci de ani, se reinstituie organele ei legale şi dirigente, iar statul român e redus la rolul lui primitiv, rămânând juridic indiferentă împrejurarea că şi el posedă acţii ale drumului de fier, că şi el e acţionar al unei societăţi germane, supus în toate jurisdicţiunii germane şi convenţiei primitive.
Având textul autentic al sentinţei pe care, cu o teamă lesne de înţeles, nu ni-l dau nici organele oficioase, nici cel oficial, vom putea vedea şi mai clar urmările ei cele dezastroase. După cât cunoaştem din acel text, el înseamnă anularea de drept a răscumpărării, reînfiinţarea Societăţii Acţionarilor şi a organelor ei, dezlegarea acestor organe de contractul încheiat cu statul român, obligaţiunea ce li se impune de-a reveni asupra contractului şi de-al desfiinţa şi
– ca urmare indirectă – reducerea statului la simplu proprietar de acţii, la acţionar al societăţii germane, supusă jurisdicţiunii germane.
Nu ni se răspunză că de fapt statul posedă 95% din acţiile drumului de fier. El devine, prin această sentinţă, egalul d-lui Landau, simplu acţionar.
Astfel stând lucrurile, vedem de ce natură precarie e existenţa „Direcţiunii princiare „ precum şi a noului consiliu de supravegheare. Amândouă acestea încetează, de la data sentenţei, de-a mai fi organele Societăţii Acţionarilor. Direcţiunea veche sub care s-a stipulat răscumpărarea va trebui să-şi reia funcţiunile. Fiecare din acţionari are dreptul de-a contesta existenţa legală a „Direcţiei princiare „, de-a găsi că interesele reprezentate prin acţia sa sunt rău căutate de către administraţia noastră, fiecare acţionar rămâne stăpânul nostru până la împlinirea celor nouăzeci de ani.
Convenţia Stroussberg, cu toată seria de fenomene prin care trece, e o nenorocire naţională, datorită d-lui Ioan Brătianu ca instrument, datorită ca intenţie, după mărturisirea d-sale din Senat, unor influenţe străine cari voiau să se înrădăcineze în ţară. E o iluzie copilărească de-a mai crede că, încăpuţi odată în mreaja de paianjen ce ni s-a întins sub forma unei reţele de drum de fier, vom mai fi în stare de-a scăpa din ea. Profesia de patriot prea e lucrativă în România pentru ca răscumpărarea să fi putut deveni o desfacere totală, pentru ca să nu rămâie sămânţa de procese şi de încurcături cari să ne readucă pururea în starea tristă în care ne-a pus din capul locului d. Brătianu cu prietenul său Stroussberg şi cu ceilalţi prieteni ai săi de ilustră şi onestă memorie.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII