Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Ca şi Leonida la trecătoarea Termopilelor, „Românul” declară că guvernul se va opune pretenţiilor Austriei în cestiunea dunăreană, precum micul Dulcingno, deşi în bătaia tunurilor flotei combinate, se opune executării hotărîrilor luate la Berlin.
„L’Indépendance roumaine”, ziar ce are meritul de a se fi ocupat mai mult şi mai pre larg cu cestiunea dunăreană, nu uită a recapitula, faţă cu energicul ultimat al foii guvernamentale, toate peripeţiile prin cari a trecut cestiunea şi a arătat a cui este vina că situaţia supărătoare, poate chiar primejdioasă, de astăzi n-au fost evitată.
Trebuie – zice foaia franceză – să ne-ntoarcem la epoca în care s-a pus cestiunea dunăreană prin prezentarea anteproiectului austriac, acum opt luni aproape.
Ce s-a făcut atunci?
Anteproiectul era cunoscut, deci uşor i se puteau prevedea consecuenţele. Declaratu-i-s-au categoric Austriei că nu vom primi nicicînd anteproiectul şi că nu ne vom supune lui chiar de s-ar vota? Faptele sînt faţă pentru a dovedi că s-a lucrat cu totul altfel. Delegatul nostru din comisie s-a grăbit de-a redija un raport, combătînd anteproiectul ca contrar stipulaţiunilor Tratatului de la Berlin.
În loc de-a supune raportul acesta Consiliului de Miniştri şi de-a adopta de-atunci încă o politică bine definită, în înţelesul demnităţii şi intereselor ţării, Ministeriul nostru de externe trimite o copie a acestui raport ministrului nostru din Paris, însoţind-o de observaţii defavorabile; puţin lipsea şi chiar colonelul Pencovici ar fi fost revocat pentru că îndrăznise de a rezista dorinţelor Austriei.
Întîmplarea însă şi buna ursită a României voiseră ca postul de ministru din Paris să fie ocupat de cătră un om eminent, căruia, cu toate slăbiciunile lui, şi adversarii îi recunosc o capacitate neobicinuită şi sentimentele cele mai patriotice. D. Cogălniceanu, primind nota confidenţială a ministrului său, oblici numaidecît pericolul care ameninţa ţara.
În loc de-a intra în vederile d-lui Boerescu, el răspunse printr-un memoriu care se poate privi ca punct de plecare al schimbării politicei noastre în cestiunea Dunării şi lucră în înţelesul acestui memoriu pe lîngă guvernul francez. Atitudinea d-lui Cogălniceanu a fost privită de incorectă din punct de vedere ierarhic şi într-o situaţie normală, ar fi şi meritat această calificare. Dar în vederea pericolului ce ne ameninţa această mică insubordinaţie diplomatică a fost meritorie. Rezultatele au dovedit-o îndealtmintrelea. După primirea acestui memoriu, după neizbutirea misiunii d-lui Bălăceanu la Sinaia şi a misiunii baronului de Calice la Bucureşti, ne-am fi aşteptat ca guvernul român să ia o atitudine fermă în faţa pretenţiilor austriace. Cu toate acestea tot se mai temporiza încă. D. Boerescu a fost însărcinat de-a stabili o înţelegere directă între Austria şi România şi foile oficioase au sprijinit această misiune, dîndu-ne a-nţelege că prea s-au exagerat importanţa cestiunii, că România nu trebuie să aibă în vedere decît propriile ei interese şi să nu facă dintr-un litigiu curat economic şi comercial o cestiune politică. D. Boerescu declara din parte-şi la Viena că cestiunea fusese înveninată numai de cătră opoziţie şi că s-ar putea stabili o înţelegere pe baza unor concesii mutuale.
Prin politica aceasta de ezitaţie şi de cumpănă se comitea o întreită greşală. I se dădeau arme Austriei, declarîndu- ne gata a-i face concesii, i se dădea timp pentru a-şi pregăti terenul pe lîngă diferitele cabinete şi în fine – şi acesta e puntul de căpetenie – se pierdea sprijinul Occidentului, carele, văzînd România în punctul de-a se-nţelege unilateral cu Austria, de-a-şi separa interesele sale de marile interese europene, nu s-a mai preocupat decît de cestiunea libertăţii de navigaţiune, ca singura care ar fi interesînd pe puterile occidentale. Austria nu pierdu vremea. Ea se grăbi de-a asigura pe puterile interesate asupra acestui punct şi izbuti astfel de-a-şi cîştiga libertatea de acţiune pentru a merge spre ţinta ei de căpetenie: crearea comisiei mixte. În acelaşi timp ea distruse România, făcînd-o să întrevază concesii neînsemnate, pe cari îndealtmintrelea i le refuză mai tîrziu, luînd de pretext schimbarea de atitudine în cestiunea aceasta.
Argumentarea foii franceze e corectă. Adăogăm numai că ne îndoim foarte mult asupra sincerităţii protestaţiilor „Românului”, pentru că ne-am deprins cu maniera foii oficioase de-a o vedea combătînd pe faţă, ceea [ce] într-ascuns partidul aprobă şi sprijină.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI