Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Camera radicalilor, în ajunul despărţirii sale, înfăţişează un spectacol care ar fi bucurător pentru opoziţie dacă n- ar fi adînc întristător pentru orice Român ce mai are vreun sentiment de demnitate sau mai hrăneşte vreo speranţă pentru viitorul instituţiilor parlamentare în această ţară. După ce a pierdut aproape un an în a nu face alta nimica decît a vota
„strălucita” afacere şi a da nişte bugete false, acuma, în două-trei zile ce-i mai rămîn pînă la despărţire, votează legi peste legi, cari de cari mai importante, fără şir, fără discuţie, adeseori în mijlocul zgomotului, fără chiar să se poată auzi ce se citeşte de la tribună. Să mai adăogăm pe lîngă acestea intrigile personale şi vînătoarea de portofoliuri şi vom avea un spectacol pe care credem că nu prea îl înfăţişează multe Adunări în lume.
Să luăm şedinţa de ieri. Un spectator străin, nedeprins cu şedinţele Adunării radicalilor noştri, ar fi întrebat dacă se găseşte într-o Cameră legiuitoare sau în vreun Beedlam oarecare. Judece oricine. Unii deputaţi se adunau în secţiuni, alţii în comitete, fără chiar să aibă textul, nu imprimat, ci nici copiat de mînă, al legilor ce se propuneau. Între acestea, Adunarea ţinea şedinţă şi vota cu iuţeala aburului legile cari, tot într-o vreme, se discutau cu cîţiva deputaţi în secţiune, treceau la alţi cîţiva în comitet, se scriau apoi cu zor de impiegaţii Camerii şi se depuneau la tribună de un raportor improvizat. Astfel se votă o parte din legea asupra fabricii de la Chitila, care fu retrasă în cursul discuţiunii de cătră guvern. S-au votat în acelaşi chip mai multe împrumuturi ale unor comune şi judeţe setoase de a imita exemplul marilor finanţiari de la guvernul central. S-a votat cu aceeaşi iuţeală legea foarte importantă care dă ministerului dreptul să administreze după plac căile ferate, ştergînd şi păstrînd orice va voi din regulamentele actuale ale acelei administraţii. În fine, lucru de necrezut! Într-o clipă, printr-un fel de marafet a la Bosco, s-a votat un credit de 8 000 000 (opt milioane) hărăzit guvernului asupra bugetului anului curent şi chiar asupra bugetului anului viitor, pentru – fie zis – armarea ţării. Un asemenea proiect, care calcă legea contabilităţii statului, păşind asupra resurselor anului viitor, şi care este pe lîngă aceasta un vot politic – căci pare a desemna direcţia ce guvernul tinde să dea politicii noastre internaţionale – a fost votat prin surprindere şi înainte de a auzi deputaţii ceea ce se citea de la tribună în mijlocul zgomotului ce domnea în sală.
Dar faptul cel mai însemnat al acestei memorabile şedinţe a fost scandalul petrecut între dd. Cogălniceanu, Dimancea şi alţi membri ai majorităţii. Un proiect de lege neînsemnat, dar care privea departamentul d-lui Cogălniceanu, fu aproape respins prin 32 voturi contra, 33 pentru, votul fiind nul după regulament. D. Cogălniceanu, care se simte acuma obiectul unei lucrări secrete ce are de ţintă răsturnarea d-sale şi, din această pricină, fiind astăzi nervos ca o femeie, rosti, în urma căderii proiectului, de pe banca ministerială şi în gura mare: „Acelora cari au votat în contra mea, să…”. Era o înjurătură în regulă, aşa că n-ar putea-o înscrie nici cea mai trivială gazetă radicală.
Cuvintele d-lui ministru de interne ajunseră la urechi indiscrete; acea înjurătură se adresa evident deputaţilor majorităţii, căci nu credem că d. Cogălniceanu ar fi putut pretinde sprijinul opoziţiei. D. Dimancea auzi şi d-sa fraza pe care noi o dăm mai sus printr-un şir de tainice puncte şi, mergînd în cabinetul Consiliului de Miniştri, care un moment luă caracterul unui altfel de local, trată foarte aspru pe d. ministru de interne, dîndu-i pe lîngă altele şi drasticul epitet de prostituit. De aci urmă o ceartă mare, scandal în toată regula între dd. Cogălniceanu şi Brătianu şi o mare turburare în sînul majorităţii.
Oricît de blîndă şi de disciplinată ar fi această majoritate, la dreptul vorbind nu credem că ar putea înghiţi modul cam prea brusc şi în orice caz cu totul neparlamentar cu care a tratat-o d. ministru de interne. Indignarea d-lui Dimancea va găsi probabil un răsunet.
D. Brătianu caută evident a trînti afară din luntrea ministerială pe d. Cogălniceanu, care-i este o povară grea, iar acesta se luptă ca să rămînă în luntre; e lucru înţeles şi legitim şi de o parte şi de alta; în tot cazul însă mijloacele întrebuinţate şi de unul şi de altul caracterizează destul de trist pe aceşti doi oameni de stat: duplicitate din partea lui Brătianu, o nervozitate copilărească şi o neauzita lipsă de demnitate din partea d-lui Cogălniceanu.
Cînd îl vede pe acesta acăţîndu-se cu atîta desperare de un portofoliu pe care toţi vor să i-l smulgă şi apărîndu-se cînd cu nişte mijloace cu mult mai prejos de trecutul său, cînd cu atacuri de nervi, omul cel mai de rînd trebuie să aibă un sentiment foarte dureros pentru d. Cogălniceanu.
Să se termine odată această comedie nedemnă, păgubitoare pentru toţi şi pentru instituţiile parlamentare, de cari se face atîta vorbă. Explicaţia începută la Cameră în termenii drastici de cari pomenim mai sus va continua oare şi în Consiliul de Miniştri prezidat de M.S. Domnitorul? Am fi curioşi să ştim ce ar urma de acolo: cazul nu e prevăzut în pactul nostru fundamental.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI