Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Ce ajută toate declamaţiile cînd realitatea le izbeşte cu cifre bugetare în faţă, de rămîn ca o spumă a minţilor patriotice? Paralel cu libertatea, egalitatea şi fraternitatea de pe hîrtie, paralel cu suveranitatea lui badea Toader şi moş Dumitru exercitată de ilustrul Fundescu, înfrunzeşte codrul parlamentar, plin de căpitani cu cîte 30 – 40 000 franci leafă pe an, apoi mulţimea de fraţi de cruce întru ale văpselei roşie, toţi cumularzi. Astfel şi compania de exploatare îşi are, cum zice balada Mihului:
Voinicei levinţi, Cu armele-n dinţi,
Feciori buni de mînă, Căliţi, tari de vînă, Feciori groşi în ceafă, Voinici făr’de leafă.
Acuma numai „voinici făr’de leafă” nu sînt cumularzii roşii. Din contra, feciori fără de obraz şi cu multe lefuri! Răposatul Strat, cu bunul său simţ, caracteriza de minune fiinţa şi tendenţele democraţiei lucrative:
Ni se mai zice că este lucru democratic să aşternem lefurile aşa încît să poată numi guvernul la aşa posturi şi democraţi cari n-au nici o para avere. Ce ciudat lucru mai este şi cu democraţia noastră ! Cînd este vorba de impozite, democraţia le-ar desfiinţa pe toate numai în numele democraţiei, şi cele ce mai rămîn le pun asupra clasei producătoare, care mai are ceva. Cînd este însă vorba de buget, apoi tot acea democraţie vedem că se aruncă cu un avînt ardinte asupra bugetului, fiindcă are trebuinţă de bani ca să trăiască bine. Ar trebui să ne lămurim asupra lucrului acestuia: democrat la impozite şi boier mare la buget, aceste două nu merg împreună, De este vorba să fim democraţi, apoi de ce nu luăm de exemplu Sviţera, ci, îndată ce e vorba de leafă, ne facem ultramonarhici şi aristocraţi ?
Iată dar ţinta democraţiei. Atîţia amar de ani d. C. A. Rosetti făcea negustorie de vorbe late, strigînd libertate şi frăţie. Cu ce-şi încheie însă viaţa sa democratică? Cu o pensie reversibilă foarte aristocratică prin mărimea ei, luată din acelaşi biet buget la care aspiră toată suflarea patriotică. Am citat atîtea cazuri de cumul al însărcinărilor publice. Un deputat ia 8 000 franci ca advocat al Brăilei, ca şef de gardă cîteva sute, ca deputat doi galbeni pe zi. Un alt deputat e şef de gardă şi pensionar. Un altul e advocat al statului, membru salariat al comitetului permanent şi mandatar al naţiunii. Prototipul luminos însă al cumularzilor e un medic oarecare, care-n viaţă-i n-a prea avut clientelă, dar cu atît mai multe funcţii înalte. Luînd leafă de general în armată, e profesor de facultate, apoi e în serviciul Eforiei spitalelor, a Institutului Elena Doamna ş.a.m.d. Nu mai vorbim de lefile ce şi le-a creat cei trei directori ai drumului de fier, cîteşitrei necompetenţi în materie şi căutînd să măsure cu paragrafii codului Boerescu chilometrii drumului, de se potrivesc sau nu. E asemenea de rumoare publică cum calfe de la prăvălii de botine şi mănuşi, precum şi o calfă de redacţie cu patru clase primare, au ajuns directori de Banca Naţională.
Noi stabilim principiul, îndealtmintrelea în genere cunoscut, că, pentru un om care are conştiinţa datoriei, o singură însărcinare publică, bine sau rău plătită, e îndeajuns şi prea îndeajuns ca să-i consume toată puterea de muncă. Cuvîntul pentru care o singură însărcinare publică cere puterea întreagă a unui om e că munca pentru sine are marginea ce şi-o pune omul însuşi, munca pentru stat nu are margine. Cînd cineva învaţă chimia pentru sine, o învaţă cu scopul practic poate al văpsirii lînurilor; cînd e profesor de chimie, poate învăţa toată viaţa pentru sine, poate preda toată viaţa obiectul pentru alţii şi totuşi nu va fi învăţat nicicînd îndestul, nu va fi predat nicicînd îndestul. Un medic privat poate merge la unii, poate refuza de- a merge la alţii, îşi aşază în fine o taxă, care face ca clientela lui să fie aleasă, însă mică. Un medic în serviciul public nu-şi poate limita munca în acest chip. Şi aşa e cu toate însărcinările publice. Cînd vedem dar pe patrioţi cumulînd cîte 4-5 însărcinări publice asupra lor putem fi de mai nainte siguri că nu-şi îndeplinesc pe nici una cum se cade.
Toate acestea, spuse de atîtea ori, le mai relevăm şi astăzi, de vreme ce ni se comunică încă cîteva cazuri de cumulul cel mai lipsit de pudoare.
Începem cu d. dr. Grecescu – fost maior, depărtat din armată pentru că n-a voit să se supună ordinului de a merge în Dobrogea. Din cele de mai jos publicul va judeca dacă este cu putinţă ca un om, oricum ar fi el de înzestrat de natură, să poată împlini cu conştiinţă în acelaşi timp mulţimea de funcţiuni grămădite asupră-i şi incompatibile una cu alta.
D-sa e mai întîi medic secundar la spitalul de copii. Acolo are locuinţă, lemne, serviciu etc. Eforia dă medicului toate înlesnirile acestea nu de florile mărului, ci pentru ca el să fie pururea la faţa locului, ca spitalul să nu fie fără medic în cazuri de necesitate urgentă de peste zi sau noapte, de ex. vro operaţie trahiotomică ş.a. pe care internul nici poate, nici ştie şi nici îi este permis să le facă. În consecuenţă regulamentul Eforiei îl şi obligă pe medic de a fi în permanenţă la spital. Ca medic secundar trebuie dar de la 8 pînă la 11 ore jum. să fie în salele bolnavilor, să observe facerea bandajelor, să înveţe pe elevii interni şi pe cei esterni, să aştepte pe medicul primar, spre a face vizita împreună cu el şi, cînd acesta n-ar veni, s-o facă însuşi. Medicul secundar mai trebuie să facă regulat, la 4 ore şi jum. contravizită, vizita de seara (vespera) ca să vază pe acei bolnavi cari ar fi intrat în spital după vizita de dimineaţă, să le dea medicamente celor intraţi din nou, să suprime medicamentele date altor bolnavi ş.a.m.d. – toate acestea pentru ca bolnavul să nu stea fără nici un ajutor medical pînă a doua zi la vizita de dimineaţă.
Iată dar o însărcinare publică – cea de medic secundar la spital – care e de natură a consuma activitatea întreagă a unui om cît de inteligent şi cît de silitor.
Dar nu: d. doctor mai e şi profesor de botanică la Facultatea de Medicină şi la Şcoala de Farmacie. Iată dar un mic geniu care e special şi la boalele de copii şi în… botanică. Pe lîngă orele de prelegere universitară, studiul botanic cere ca profesorul să meargă cu auditorii în Grădina Botanică, să-i deprinză a studia organografia plantelor deosebite cu microscopul, precum se face la toate facultăţile. Afară de aceea d. profesor de botanică, în consideraţia mulţimii atît de mari a speciilor acestui regn organic, trebuie să-şi prepare lecţiile, ceea ce iar consumă cîteva ore pe zi. Apoi se cade ca d. profesor să facă cu auditorii escursiuni, pentru ca ei să ştie cîte din plantele oficinale sînt reprezentate în flora României, ca viitorii farmacişti să nu comandeze, precum se-ntîmplă azi, muşăţelul din străinătate.
Iată dar o catedră universitară şi alta la Şcoala de Farmacie, din cele mai grele, de natură a ocupa toată activitatea unui om cît de inteligent şi cît de activ.
Dar nu. D. doctor mai e şi profesor de higienă la liceul Matei Basarab. Iată dar un geniu medical, special în trei ramuri, la boalele de copii, un Linne în botanică şi totodată şi higienist.
Dacă pe lîngă orele ocupate de aceste trei funcţii mai adaogăm orele de examen, afară de cele din program, apoi cele pierdute în juriile instituite de ministeriu, vedem deja că acestui geniu nu i-ar rămînea nici timp să se spele pe ochi.
Cu toate acestea…cu toate acestea direcţia lucrativă a căilor ferate, Fălcoianu- Stătescu, găseşte de cuviinţă a-l mai numi şi medic al drumurilor de fier.
Să vedem acum dacă mai cu seamă această din urmă funcţiune este compatibilă cu celelalte.
Medicul drumului de fier cată să îngrijească de tot personalul căii ferate, cînd e chemat în caz de boală. De se-ntîmplă vrun accident pe linie trebuie să dea ajutorul necesar. Dacă se-mbolnăveşte vrun şef de gară, vrun cantonier sau orice alt impiegat al căilor ferate, medicul e dator a se duce cu trenul unde se află pacientul, a-i face diagnoza, a-i prescrie medicamente.
Iată iarăşi o însărcinare publică de natură de a ocupa activitatea întreagă a unui om. Îi permit oare d-lui doctor spitalul, Facultatea, Şcoala de Farmacie, liceul ca să fie totdeuna pe linie?
Este compatibilă funcţia de medic al liniei cu celelalte? Evident că nu. Dar leafa merge întreagă din toate locurile: de la Ministeriul Instrucţiei, de la acela al Lucrărilor Publice, de la Eforia spitalelor, plus locuinţă, lemne, serviciu ş. a. Adecă, cum s-ar prinde, chef cu banii patriei!
Dar se va zice că nu e d. Grecescu singur medic al liniei.
Într-adevăr nu în aceeaşi zi s-a mai numit un alt ipohimen de cătră duplul ipostaz Fălcoianu-Stătescu, d. dr.
Racoviceanu. Acesta mai e:
1) medic secundar la Colţa;
2) suplinitor de medic secundar la altă secţie, în locul d-lui Istrate;
3) profesor de cosmografie la clasa I St. Sava;
4) idem de fizică la clasa III şi VI;
5) idem de chimie la clasa VII;
6) idem de higienă şi medicină la şcoala normală Carol I;
7) medic al internatului;
8) profesor de igienă la Şcoala normală a Societăţii pentru cultură;
9) în fine, medic pe linia drumului de fier.
Cine voieşte să ştie ce sînt roşii aci se uite. Patrie, datorie, lege? Mofturi. Lefuri, protecţie, posturi, lemne, casă din spinarea patriei, iată adevărata ţintă a democraţiei reversibile.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI