Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Cestiunea dunăreană preocupînd în mare grad presa europeană, reproducem din „Le Nord” articolul de la vale, care cuprinde o polemică cu marele organ al cetăţii Londrei, cu „Times”:
„Times” ia apărarea pretenţiilor Austriei în cestiunea Dunării. Această putere cere, precum se ştie, crearea unei Comisii Mixte, compusă din delegaţii Austro-Ungariei, României, Serbiei şi Bulgariei, spre a supraveghea executarea reglementelor cari vor fi elaborate pentru navigarea între Porţile de Fier şi Galaţi, Comisie în care delegatul austro-ungar va avea să exercite pe de-a pururea prezidenţia şi, în caz de împărţeală a voturilor, acela al delegatului ei să fie precumpănitor. „Times” întreprinde să dovedească că tratatele justifică aceste pretenţiuni. Adevărul e că ele sînt absolut condamnate de către tratate. „Comisiunea Mixtă – zice în esenţă foaia engleză – nu e o invenţie a Austriei; se vorbea deja de ea în Tractatul de la Paris şi în cel de la Berlin. Apoi articolul 57 al celui de-al doilea încredinţează în termeni expreşi Austriei grija de-a executa lucrările necesare spre a înlătura piedecile aduse navigaţiei prin cataracte şi prin Porţile de Fier, deşi aceste din urmă nu sînt pe teritoriu austriac. Aceste dispoziţii ale Tratatului de la Berlin sînt îndeajuns pentru a face să se presupună că puterile au voit să asigure Austriei o preponderanţă oarecare”.
În această argumentare a ziarului „Times” sînt cîteva erori materiale cari împuţinează într-un mod singular concluziile la cari el ajunge. Înainte de toate, în Tratatul de la Paris nu e nici vorbă măcar de Comisia Mixtă de care e vorba astăzi şi aceasta pentru simplul cuvînt că stipulaţiile Tratatului de la 1856 se aplică la gurile Dunării, iar nu la partea fluviului cuprinsă între Galaţi şi Porţile de Fier, singura asupra căreia s-a ivit diferendul actual. Cît despre Tratatul din Berlin, acesta prescrie în adevăr formarea unei Comisii Mixte pentru elaborarea reglementelor de navigaţie pe partea aceasta a fluviului; dar această Comisie trebuie să se compuie din Comisia Europeană, care funcţionează deja pentru cursul inferior al fluviului, cu adjuncţiunea delegaţilor Serbiei şi Bulgariei, aceste state ţărmurene ale părţii Dunării cuprinsă între Porţile de Fier şi Galaţi nefiind reprezentate în Comisia Europeană, pe cînd România, al treilea stat ţărmurean, trimite un comisar acolo.
Iată compunerea Comisiei Mixte prescrisă de Tractatul de la Berlin pentru elaborarea reglementelor. Nici o situaţie privilegiată nu i se creează Austriei, care figurează în Comisie cu acelaşi titlu cu carele figurează toate celelalte puteri mari. Alături cu această Comisiune Mixtă guvernul austro-ungar propune de-a institui o a doua Comisie, în care să aibă preponderanţă, pentru supravegherea executării reglementelor. Dar de-o asemenea a doua comisie nu se face menţiune, nici esplicită, nici implicită, în Tractatul de la 1878. E învederat cu toate acestea că, dacă Congresul de la Berlin ar fi constatat utilitatea a două organe, unul pentru elaborarea reglementelor, cellalt pentru supravegherea executării lor, s-ar regăsi vreo urmă, de nu în Tractat, cel puţin în protocoale. Dar nimic nu se descoperă ce-ar semăna a aşa ceva. Austria însăşi recunoştea atît de puţin necesitatea acestui dualism că n-a făcut în privire-i nici o propunere în Congres şi că singura moţiune prezentată în privirea aceasta de cătră plenipotenţiarii săi tindea a face să se înscrie în Tractat o clauză în virtutea căreia aplicarea reglementelor să fie controlată de un delegat al Comisiunii Europene. Austro-Ungaria admitea astfel, în modul cel mai incontestabil, că n-avea nici un drept, nici o raţiune plauzibilă a revendica o situaţie privilegiată, fie în elaborarea reglementelor, fie în controlul de exercitat asupra execuţiunii lor.
Cît despre argumentul pe care „Times” îl face să decurgă din delegaţiunea dată Austriei de către Congresul din 1878, de-a îngriji să se execute lucrările necesare pentru înlăturarea piedecelor ce se opun navigaţiei prin Porţile de Fier, e de ajuns să observăm, spre a reduce argumentul acesta la valoarea sa justă, că delegaţiunea de care e vorba are o semnificare curat tecnică. Articolul VI al Tratatului de la Londra, din anul 1871, dispunea „că puterile cari posed ţărmii Dunării unde cataractele şi Porţile de Fier prezintă piedeci navigaţiunii”, să caute să ajungă la o ,,înţelegere, cu scopul de a înlătura acele piedeci”. Această înţelegere, care, după cum rezultă din protocoalele Conferenţei de la Londra, ar fi trebuit să aibă un caracter esclusiv tecnic şi financiar, s-a împiedecat de-o seamă de dificultăţi materiale şi puterile au crezut, la 1878, c-ar fi mai bine ca, în interesul realizării prompte a lucrărilor, să se încredinţeze Austriei singure executarea. Acesta e înţelesul real şi acestea sînt motivele delegaţiunii stipulate în articolul 57 al Tratatului de la Berlin.
În virtutea acestei dispoziţii Austria devine, într-un chip oarecare, la Porţile de Fier, inginerul şi bancherul Europei: nu pe socoteala ei personală, ci cu cheltuiala tuturor puterilor, ea săvîrşeşte lucrările destinate a înlesni navigarea, în acele locuri, pentru că e autorizată a percepe o taxă provizorie asupra vaselor de negoţ ale tuturor pavilioanelor, pînă la stingerea datoriei contractate pentru executarea acestor lucrări. Acest articol nu consacră nici într-un chip, precum crede „Times”, o pretinsă preponderanţă a Austriei.
Se vede, din cele ce preced, că tratatele, departe de-a justifica pretenţiile austro-ungare, le condamnă formal. De aceea „Corespondenţa ungară” se şi pune, spre a le susţinea, pe un teren cu totul altul. „Austria, zice foaia contelui Bethlen, nu apără numai propriele ei interese, ci şi acelea ale ordinei, ale dezvoltării navigaţiei şi ale negoţului în general; ea lucrează ca mare putere şi cu acest titlu e evident că nu poate împărtăşi prezidenţia în Comisia Mixtă, a cărei instituire o propune, cu state de-a doua mînă ca România şi Sîrbia şi cu atît mai puţin c-un stat vasal ca Bulgaria. Această cestiune a prezidenţiei va putea fără îndoială, să ridice dificultăţi; dar acesta poate că e un motiv mai mult spre a renunţa la Comisia propusă, care nu e prevăzută în Tratatul de la Berlin şi a cării necesitate e departe de-a fi demonstrată”. Deci din momentul ce, după chiar mărturisirea „Corespondenţei ungare”, navigaţia pe Dunăre nu constituie numai un interes austriac, ci unul general, de ce i s-ar atribui Austriei o poziţie escepţională în controlul ce e a se exercita asupra aplicării legilor ce se vor elabora pentru a reglementa această navigaţie? Dacă, ca mare putere, Austria [î]şi sprijină drepturile, ea nu are mai multe decît celelalte state ale Europei; iar ca putere ţărmureană are, în această parte a Dunării care e în litigiu, mai puţine drepturi decît România, Serbia şi Bulgaria. Iată ceea ce prea pierd din vedere apărătorii pretenţiunilor. Sîntem convinşi îndealtmintrelea că acest diferend nu va întîrzia a se aplana prin mijlocul unor înţelepte concesii mutuale. Ne-a părut folositor cu toate acestea de-a arăta că raţionamentele cari caută a proba bunul temei al revendicaţiunilor cabinetului din Viena nu suportă o discuţie serioasă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI