Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Cestiunea Dunării preocupă aproape esclusiv jurnalistica noastră, şi nu fără cuvânt. Nu numai interesul practic al navigaţiunii pe Dunăre e în joc, deşi acesta ar fi îndeajuns pentru ca să justifice preocupaţiunile. Deja pe Dunărea de Jos bandiera română fâlfâie pe câteva sute de vase cari fac concurenţă „Societăţii privilegiate”.
Nu români sunt aceia cari pun bandiera română, de vreme ce poporul nostru, originar din munţi, n-a avut contact cu marea şi cu Dunărea decât în epoca sa eroică, în epoca de aur a unui Mircea, a unui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, Domni stăpânitori de la munte şi pân-la marea cea mare, cum se întitulau ei.
Pierzând încă din secolul al Xv-lea şi al Xvi-lea cetăţile de pe Dunăre cătră atotputernicia otomană, coloniile genoveze şi veneţiane cari se formaseră, sub sceptrul protector al voivozilor români, la Moncastro (Cetatea Albă), la Proilabum (Brăila) şi la San-giorgio (Giurgiu), au încetat de-a fi româneşti, negoţul nostru a trebuit să dea îndărăt şi să dispară.
Cine deschide cronicele vede lesne că lupta îndrăzneaţă între Domnii români şi turci au fost purtată pentru cetăţile de pe Dunăre şi de la gura Nistrului, că, din momentul în cari aceste cetăţi au fost luate de covârşitoarea putere otomană, ţările înşile şi-au închinat steagul înaintea sultanilor şi au încăput sub suzeranitatea otomană. Precum în evul mediu erau itailani aceia cari purtau bandiera română pe vasele lor, tot astfel astăzi negustori de naţionalităţi foarte deosebite pun bandiera noastră ca semn distinctiv de concurenţă cu Societatea austriacă. Fiindcă interesele decid adeseori cetăţenia de stat a oamenilor, mişcarea aceasta ar fi avut rezultatul că, din opoziţie în contra puterei economice austriace, s-ar fi creat cu încetul o marină română.
Se vede că nu asta a fost intenţia guvernului român. D. Boerescu, edificat bunăoră de starea escelentă a conaţionalilor noştri din Ardeal, s-a convins că prieteni mai buni decât pe unguri românul nu mai are şi din consideraţia aceasta a admis şi Comisiunea Mixtă şi prezidenţia Austriei în Comisiune; ba, ce e mai mult, au convins până şi pe d-nii Rosetti – Brătianu despre sinceritatea şi amicabilitatea d-lui conte Andrassy.
Legăturile între monarhie şi guvernul român a devenit atât de intime încât răposatul baron Haymerle nu găsea de recomandat, ca model de realaţiuni prietenoase, decât pe cele întreţinute cu România; iar Ministeriul Afacerilor Străine din Viena merge cu gingăşia atât de departe încât declară că, în interesul mănţinerii bunei înţelegeri, guvernul imperial e constrâns să nu publice toate actele relative la cestiunea Dunării. „Românul”, înţelegând că nu se mai poate ascunde după deget, a insinuat c-un cusur subţire, că M. Sa Regele, în călătoria sa prin Europa, ar fi luat angajamentele privitoare la Dunăre într-un timp în care opoziţiunea amăgită contesta acestei călătorii orice semnificare politică.
Daca în România n-am fi pierdut deprinderea mirării, dacă la noi n-ar fi toate cu putinţă, am găsi că e revoltător de-a vedea presa guvernamentală polemizând şi protest\nd în contra pretenţiunilor austriace, pe când în fond cestiunea e regulată. Acest joc de cărţi măsluite, pentru a amăgi opinia publică, e de-a dreptul nedemn.
Dar am pierdut demult deprinderea de a ne mai mira de ceva. Interesul pungii şi stomacului câtorva sute de paraziţi bugetari de provenienţă din câteşipatru colţurile lumii determină soarta economică şi politică a poporului românesc. Precum pensiile reversibile şi recompensele naţionale ale patrioţilor cu moţ se iau din fondul nefericiţilor pensionari cari au servit cîte 30 de ani statul, din fondul văduvei şi orfanului, pentru a garnisi pivniţi patriotice cu vinuri străine, tot astfel rămânerea la putere şi îngrăşarea sistematică a partidului Gianilor şi Pherekyzilor se face în socoteala viitorului politic şi economic al naţionalităţii române. Pentru a rămânea la putere sunt în stare să facă orice şi să dea orice, şi Dunăre, şi Basarabie, şi Moldovă, şi Oltenie ; c-un cuvânt – tot, numai bugetul să le rămâie la îndemână şi moşiile statului să le arendeze pe nimic şi păsuiţi să fie. Idealul statului român nu este dezvoltarea poporului românesc, ci prefacerea visteriei într-un spital de nevolnici etnici şi intelectuali; tot ce nu se poate hrăni peste Dunăre cu meşteşug cinstit să fie avizat la bugetul Ţării româneşti.
De aceea comedie va fi retragerea d-lui I. Brătianu, precum de comedie sunt protestaţiunile „Românului”, de vreme ce guvernul imperial „nu publică toate actele relative” în interesul bunei înţelegeri cu d. C. A. Rosetti.
Ciudată ţară!
În Germania naţia se pronunţă în contra celui mai mare om al ei, în contra aceluia care-a întemeiat puterea şi mărirea ei, unitatea ei şi un viitor ale cărui margini nu sunt de prevăzut, numai din cauză că naţiei nu-i plac unele din vederile economice ale cancelarului. La noi un guvern cedează o bucată de ţară, cumpără cu 60 la sută hârtii ce făceau 20 la sută, îngreuie în cinci ani bugetul cheltuielelor cu 40 la sută, e pe cale de-a ceda drepturile suverane ale ţării pe Dunăre, şi nimeni nu se găseşte care să-i zică ceva. Gazetele scriu şi asta e tot. Nu e nici o putere în stat care să se opuie acestei politici de precupeţire de hotare. Frinee politice fără convingeri, fără tărie morală, se sulemenesc prin gazete şi-şi fac sprâncene, ca să le crează lumea tinere şi virtuoase, pe când în realitate şi pe ascuns sunt înţelese demult cu adversarii naturali ai acestei ţări ca să-i puie capăt în toate cele. Astfel se sulemeneşte „Pseudo – Românul” în toate zilele în cestiunea dunăreană, pe când lucrurile sunt puse la cale de-un an şi mai bine, pe când toată greutatea este: de-a amăgi ţara ce pretind că e a lor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII