Fără îndoială unul din meritele d-lui B. P. Hăsdău este de-a fi introdus un nou metod, pozitivist oarecum, în cercetarea istoriei naţionale. Înzestrat c-o memorie imensă şi c-o putere de combinaţie aproape egală cu această memorie, întrunind deci cele două calităţi ce caracterizează inteligenţele geniale: memoria şi judecata, cunoscând o sumă de limbi vie şi moarte, între cari pe cele slave, d-sa ne-a descoperit cel dentăi izvoarele slavoneşti atingătoare de istoria noastră, cu atât mai preţioase cu cât, fiind înconjuraţi de slavi, aceştia ne cunoşteau poate mai bine decât popoarele apusene. Cronice polone, colecţiuni de documente slavone, poezia poporană a neamurilor balcanice şi a celor de la nord, multe din acestea au fost atrase în cercul cercetărilor sale şi încet– încet istoria noastră se reconstruieşte piatră cu piatră ca manifestare uniformă a unui singur geniu naţional, al geniului poporului românesc.
La început poate nici d-sa însuşi nu-şi cunoscuse calea şi marginea puterilor. Scriind uneori novele sau drame, alteori economie politică, ba ascuţindu-şi pana chiar în foi umoristice, spiritul său părea a nu se fi înţeles pre sine însuşi. Chiar „Columna lui Traian” era la început un ziar politic, mai pe urmă a devenit o revistă în care se publicau şi drame şi poezii de-o valoare problematică. În forma însă în care reapare – cu sfera mărginită la istorie, linguistică şi psicologie poporană – dezbrăcată de sterpe polemici politice şi de alte materii străine,
„Columna lui Traian”, ale cărei două prime fascicule le avem dinainte-ne, promite a deveni o preţioasă revistă şi a da o nouă impulsiune ştiinţei române. Ştiinţei române, zicem, pentru că, dacă ştiinţele naturale şi matematicele sunt prin chiar natura lor cosmopolite, ştiinţa istoriei, a limbei, a manifestărilor artistice ale unui popor, a vieţii lui juridice, a datinelor, este o ştiinţă naţională. Acestea din urmă întăresc vertebrele naţionalităţii, acestea fac pe un popor să se cunoască pe sine însuşi, îl păstrează în originalitatea şi tinereţea lui şi-l mântuie de platitudinea unei culturi cosmopolite.
Dacă luăm aminte la stricăciunele pe cari le-au adus întregimei vieţii noastre naţionale emigraţia tinerimii orăşeneşti în străinătate, care nu ne aduce de-acolo în schimb decât o sumă de trebuinţe costisitoare, uitarea de ţară, stârpiciune intelectuală şi o completă lipsă de interes pentru limba, literatura şi istoria noastră, pentru tot ce ne deosebeşte în bine chiar de străini, cată să recunoaştem că era necesară o reacţie care să ne emancipeze de sub înrâurirea intelectuală a romanurilor lui Daudet şi a comentatorilor Codului Napoleon şi – reacţionari fiind – salutăm reacţia şi în „Columna lui Traian”, dorindu-i cea mai deplină izbândă.
„Columna” va apărea o dată pe lună, abonamentul e minim, numai de 20 lei pe an, ajustarea tipografică destul de îngrijită. N-rul I cuprinde:
D. Densuşeanu: Monumente pentru istoria ţării Făgăraşului.
D. P. Hăsdeu: Un nou, punct de vedere asupra ramificaţiunilor gramaticei comparative. Climescu, Curpăn şi Petrov: Din obiceiele juridice ale poporului român în districtul Bacău. Dr. D. Brândză: Limba botanică a ţăranului român.
D. P. Hăsdeu: Manuscriptul românesc din 1574 aflător la London în British Museum.
D. Băican: Din anecdotele poporului român.
Mai mult decât interesant este studiul d-lui N. Densuşeanu. Zicem mai mult decât interesant pentru că documentele publicate rezolvă în mare parte cestiunea dreptului public al românilor de sub Coroana Habsburgilor. Pe când opinia maghiarilor era că poporul românesc n-ar fi avut în trecut nici libertate, nici nobilitate, nici drept propriu, d. Densuşeanu citează un vraf de izvoare, dovedind că deja secolul al Xiv-lea al lui Mircea cel Mare e plin dincolo de munţi de Knezii et seniores Olachales, de districte române, de veri nobiles, adevăraţi nobili, între cari întâlnim chiar Basarabi, de possesiones valachales având veche şi aprobată lege proprie, antiquam et aprobatam legem districtuum valachicalium universarum, jus Wolachie, şi autorităţi elective din oameni oneşti şi nobili, ut certos probos nobiles viros ad id sufficientes iuxta ritum volochie eligant et adoptent. Ba chiar a înnobila se chema boeronisare, a boieri. Din acest studiu se vede mai mult: identitatea instituţiunilor române de pretutindene, o unitate a poporului românesc, preexistentă formaţiunii statelor dunărene, unitate ce cuprinde în unele priviri şi pe românii de peste Dunăre.
O interesantă culegere promite a deveni aceea a răspunsurilor pe cari învăţătorii rurali le dau la cestionarul ce li s-a împărţit în 1877. Încă sub ministrul Maiorescu se împărţise, după cum ştim, un asemenea cestionar privitor la datinele poporului, la naştere, nunţi, înmormântări şi la alte ocazii solemne. La cestionarul întâi a lucrat mai cu seamă Ion Creangă; al doilea cestionar e făcut de d. Hăsdeu şi se mărgineşte la obiceiele juridice ale poporului nostru.
Ca prime specimene se publică răspunsurile a trei învăţători din judeţul Bacău.
D. dr. Brândză începe a publica în „Columna” numele ce-l dă poporul plantelor, pururea în alăturare cu numele botanice latine. D. Hasdeu face în aceste două fascicule istoricul extern şi o analiză filologică a manuscrisului românesc din British Museum, cel mai vechi dacă datează cu certitudine din anul 1574. E un text român al celor patru evanghelii scrise cu frumoase caractere. În catalogul Museului figura ca text slavon. Cartea a fost odinioară proprietatea unui nepot de frate al lui Mihai Viteazul.
În fasciculul II e peste tot continuarea aceloraş materii, plus o notă asupra unei escursiuni făcute de d. Bianu în mănăstirile din Moldova, o poveste de P. Ispirescu şi o traducere – în proză – a Infernului lui Dante, despre care nu ştim tocmai bine ce-o fi căutând în „Columna”.
Cercetările istorice, filologice şi de psicologie poporană n-ar prezinta un interes atât de viu dacă am avea o epocă de înaltă civilizaţie în urmă-ne, dacă fiinţa noastră naţională s-ar fi păstrat, în haina neîmbătrânirii, în scrierile unor cugetători anteriori. Dar civilizaţia noastră e falsă; străini şi semistrăini născuţi în Bucureşti ori în oraşele de pe Dunăre şi franţuziţi la Paris, aceştia au falsificat şi drept, şi viaţă publică, şi datini, au prefăcut Cuventele den bătrâni în limba păsărească a gazetelor şi a pledoariilor dinaintea tribunalelor, încât chiar dicţionarul limbei în circulaţiune trebuie trecut prin depănătoare şi ne vedem nevoiţi a face istoria fiecării vorbe pe care-o întrebuinţăm pentru a-i păstra înţelesul.
Am putea zice că e luptă de toată ziua pentru toate bunurile naţionalităţii noastre. Lucrările acestea nu ar fi atât de însemnate dacă n- ar fi prezentat greutăţi la fiece pas, dacă nu ar fi un continuu stimul pentru acţiunea intelectuală. Ceea ce se dezgroapă prin aceste documente istorice şi linguistice nu sunt dar numai materialuri de interes arheologic, ci e România însăşi, e geniul poporului românesc de pe care se înlăturează păturile superpuse de ruine şi de barbarie. Fiece pas înainte se face aci în înţelesul reconstruirii naţionalităţii române şi pentru ca ea însăşi să se recunoască pe sine, să-şi vie în fire. Blestemul din Biblie, „în sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga hrana”, n-a fost un blestem, ci o binecuvântare. „În sudoarea frunţii tale te vei cunoaşte pe tine însuţi” zicem cercetătorilor pe terenul istoriei şi a linguisticei bucuraţi de aceste rezultate ale unei munci naţionale, rezultate greu de câştigat în comparare cu deprinderea mecanică a formelor esterioare ale unei civilizaţii străine.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
