Contele Wolkenstein s-a întors din Paris la Viena şi, după mărturisirile sale proprii, e foarte mulţumit de rezultatele misiunii lui în cestiunea Dunării.
„Pester Lloyd” ne spune că aranjamentul pe care contele l-a pus la cale cu d. Camille Barrere, delegatul Franţei în Comisiunea Europeană din Galaţi, e de pe acum sigur de consentimentul Germaniei şi al Franţei, precum pe de altă parte e de asemenea aproape sigur că Austria nu ar tăgădui punerile la cale ale plenipotenţiarului ei. Amănuntele acestor puneri la cale nu sunt cunoscute încă, deci nu se poate aprecia dacă Austro-Ungaria are cauze de-a împărtăşi pe deplin satisfacţiunea ce-o simte contele. dacă e adevărat, zice organul oficios al guvernului unguresc, că, precum se exprimă contele, noi am turnat apă în vinul nostru şi că am sacrificat multe din poziţiunile noastre esenţiale chiar, atât ale punctului nostru de plecare, cât şi ale propunerii Barrere, atunci, în dorinţa noastră de-a înlătura neîncrederea celorlalte puteri şi de-a mântui cu agitaţia politică care fără trebuinţă s-a atârnat de cestiunea aceasta, am mers învederat până la acea margine delicată unde începe însăşi sacrificarea drepturilor noastre, ba poate chiar dincolo de această margine. Cată îndealtmintrelea să aşteptăm indicaţiuni mai exacte asupra compromisului până a fi în stare de-a judeca cu temei în cestiunea aceasta. Altfel desfăşurarea afacerei e departe de a fi ajuns la capăt. Vor trebui silinţe nouă pentru a câştiga şi consentimentul celorlalte puteri şi în urmă abia proiectul se va putea supune aprobării Comisiei Internaţionale a Dunării. Redeschiderea sesiunii acestei Comisii era fixată pentru ziua de 24 aprilie, însă răstimpul scurt care ne desparte de termenul acesta nu credem să ajungă pentru toate preparativele ce sunt a se face, încât e cu putinţă ca începutul sesiunii extraordinare să se amâne pe mai târziu.
Îngrijirile lui „Pester Llloyd „ că d. conte ar fi trecut dincolo de marginea delicată unde începe sacrificarea a chiar drepturilor Austro- Ungariei sunt îngrijiri ele înşile de-o natură foarte delicată şi dovedesc o stare de extremă nervozitate. D. conte n-a putut trece dincolo de acea gingaşe margine de vreme ce Austro-Ungaria nu are în apele Dunării de Jos nici un drept, absolut nici unul decât doar acela pe care-l are China şi Japonia şi orice altă putere de pe glob: dreptul liberei navigaţiuni. Interese o fi având, nu tăgăduim, dar drepturi nu are, şi o dovadă că nu le are e că umblă după ele cu lumânarea şi poate că va găsi din nou ceea ce caută: pricină şi ceartă.
Şi sperăm că nici nu le va avea până când Austro-Ungaria se va sili din răsputeri să rămâie străină poporului românesc, până ce acest popor nu va avea dincolo de munţi un teren public de dezvoltare cum îl au celelalte. Până ce domnii maghiari vor pretinde a-l maghiariza cu de-a sila zece milioane de guri şi zece milioane de inimi vor striga în contra Austro-Ungariei, căci politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta a şaptesprezecea cu eroii şi cugetătorii ei, vă puteaţi bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate. Azi limba este una de la Satmar pân-în Cetatea Albă de lângă Nistru, de la Hotin pân-în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pământului şi a veacurilor.
Ceea ce numesc maghiarii ideea lor de stat e istoriceşte un neadevăr şi, ca realitate etnologică, asemenea un neadevăr. Încă din suta a treisprezecea poporul românesc avea ţinuturile lui proprii, legea lui proprie – antiquam et aprobatam legem -, principii proprii, autorităţile proprie elective, fără nici un amestec din partea Coroanei ungureşti. Era un neam de ostaşi, oameni de arme, un popor aliat maghiarilor, nu supus lor, atât de puţin supus încât notarul regelui Bela nu se sfieşte a-şi încuscri pe cei întâi regi de rasă arpadiană cu fiicele Domnilor români anteriori înfiinţării statelor dunărene. Notarul poate fi apocrif, poate fi dintr-un veac mai târziu, dar psicologic şi pentru respectul ce-l are pentru poporul nostru e desigur o probă când lasă să răsară chiar dinastia cea mai veche maghiară din leagănul unei mume române. Dar s- au întins românii, dar au cuprins ţinuturi în cari nu fuseseră, dar dintr-un mic neam de ostaşi a devenit un mare neam de agricultori? Afacerea lor. S-au întins prin dreptul cel mai sfânt din toate, prin dreptul muncii. Cu munca şi-a procurat pământul strămoşesc şi, prin colţurile unde intraseră străini, cu munca-l va şi ţinea. dacă iobăgia a existat, ea a fost un contract de muncă şi această muncă seculară au cucerit Ardealul. Aţi condamnat părţi întregi ale poporului nostru la iobăgie, repetând asupră-i blestemul ce Dumnezeu l-a rostit asupra lui Adam: „În sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga hrana de toate zilele”! Dar rasa de stăpânitori fino – tartari a uitat că Dumnezeu nu poate blestema, că blestemul biblic a fost o binecuvântare, căci în acea muncă era viitorul poporului românesc, în acea muncă numărul lui mare, sănătatea [in]extricabilă a sufletului şi a trupului lui. Prin muncă şi-a cucerit ţinuturile, prin muncă a ajuns a se cunoaşte pe sine însuşi, prin muncă a ajuns acolo încât îi e ruşine şi silă de a deveni maghiar.
Daca dar din realitatea că există negoţ austriac pe Dunărea de Jos, şi există pentru că am îngăduit să existe, poate rezulta ceva, din realitatea şi mai mare că o jumătate a poporului românesc trăieşte în statul Habsburgilor – pe cari Dumnezeu să-i aibă în sfânta sa pază – rezultă în mod legitim aşteptarea ca să ne vedem respectată limba, datina, individualitatea noastră etnică, bunurile conştiinţei noastre. Pacea naţională cată să precedeze pacea economică. Când poporul românesc va avea în monarhie drepturi egale cu cele ce le au croaţii, polonii, cehii, Austro-Ungaria va înceta de-a fi un stat străin pentru noi şi puţin ne va păsa dacă produsele Ardealului românesc ar inunda pieţele noastre ori viceversa. Poporul românesc, politiceşte despărţit sub doi monarhi, ar forma două zone deosebite de producţiune şi de schimb şi nu ne îndoim că român cu român s-ar înţelege şi că niciodată n-ar mai fi vorba de conflicte economice, nici de aversiuni politice între monarhia habsburgică şi statul latin de lângă Dunăre.
E adevărat că pretutindenea – chiar în statul României – poporul românesc este asuprit, că, precum în Ardeal, şi aci i s-au superpus pături de străini cari falsifică şi împiedică dezvoltarea lor. Lupta în contra rămăşiţelor fanariote de la noi, pentru cari patriotismul şi naţionalitatea sunt nişte mărfuri ce se cumpără la mezat prin pensii reversibile, propuse de fanariotul Giani şi primite de fanariotul C. A. Rosetti, e o luptă foarte grea şi existenţa acestor duşmani ai românimii, predominarea lor în politica statului include pericolul permanent de-a vedea drepturile noastre pe Dunăre trădate străinului. Dar să sperăm că nu vor mai izbuti a pune la mezat decât virtuţile lor casnice prin coloanele „Pseudo-Românului”.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989