Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Publicul cel mai ales, domni şi doamne, inteliginţa capitalei, cît a putut coprinde spaţiul neînduplecat al Salei Ateneului, a ascultat alaltăieri admirabilele şi instructivele esplicări date de d. T. Maiorescu asupra visurilor.
Suprema fiinţă organică pe globul nostru, omul, oboseşte ca şi celelalte în lupta pentru esistenţă, în care arma sa cea mai teribilă sînt creierii săi, mai rafinat dezvoltaţi decît la ceilalţi organismi inferiori. Oboseala sau puterile consumate prin acţiune se repară prin somn, care durează un timp oarecare, periodic, cînd animalul este în starea cea mai nevinovată, inofensivă.
Fiziologiceşte privit, somnul este o amorţire a nervelor, celulelor, a creierilor, prin încordare, obosire. Cînd un copil învaţă a scrie, se nevoieşte a ţine condeiul şi-şi încordează muşchii pentru a face lucrarea la care nu e deprins.
După un timp simte oboseală în degete sau în mînă chiar. Printr-o rezoluţiune venită prin nervii centrifugali din creieri, pentru a stărui în lucrare, dar în fine puterile ne părăsesc, nervii se paraliză. Aceasta nu e altceva decît arderea, consumarea nervilor în acţiune, cînd simţim şi căldură, ca în orice combustiune. Tot aşa este şi cu gîndirea, cugetarea: o combustiune, o metamorfozare prin oxigen a părţii corespunzătoare din creieri. Materia se înlocuieşte prin repaos, cînd cenuşa – imaginară – se eliminează. De aci se vede analogia între această descompunere şi reîmprospătare în creieri, nervi sau muşchi şi între focul întreţinut cu lemn. Tot ce se petrece în creieri, în conştiinţă, nu sînt decît operaţiuni fiziologice. Precum lampa nu arde neaprinsă sau fără ulei, asemenea şi la noi, în timpul somnului nefiind escitaţi din afară, nici dinlăuntru, nu se consumă celular. Esistă chiar o măsură cu care se măsoară somnul, adîncimea lui. Mai greu dormim în prima oară după adormire. Din ce în ce puterile se restituie şi somnul devine mai uşor, încît dimineaţa un mic zgomot ne deşteaptă. Ce este visul? în cercul mic luminat al conştiinţei noastre se mişcă imagini de lucruri, idei teribile, cari ne-au emoţionat tare odată şi de cari nu putem scăpa Această nelinişte este mai mare sau mai mică, după temperamente. Amintirea, cînd sîntem deştepţi, este slabă; închizînd ochii, nu mai avem o imagine fidelă a lucrului din faţa noastră. Din contră, în vis imaginea este ca reală. Cauza este că imaginele se deşteaptă dinlăuntru nostru, în creieri, şi intră în cercul luminat al conştiinţei fără voia noastră, pe cînd nu sîntem atinşi întru nimic de esterior. De aci energia imaginilor din vis. Avem analogii în viaţă pentru aceste mişcări sensaţionale: cîteodată ne ţiuie urechile, auzim clopote sau muzică, fără ca ceva din toate acestea să ne atingă urechea Se taie d.e. cuiva un picior de la genunchi, şi totuşi el se plînge că îl doare un deget de la acel picior pierdut. Această impresiune, rămasă de mai înainte în cerebru, se produce prin nervul centrifugal în fiinţă. Cîteodată, deşteptîndu-ne dimineaţa, surprindem deştepţi ultima figură a visului. Aici senzaţiunea este de tot internă, ceea ce în grad mai pronunţat ajunge a fi o alucinaţiune. Aşa o damă a auzit vocea plîngătoare a bărbatului său. La întrebarea: tu eşti? el răspunde cu: da! Dama sculîndu-se, caută şi nu găseşte pe nimeni. Altădată i s-a întîmplat să vadă o pisică pe fotoliu. Ducîndu-se să puie mîna pe dînsa, a dispărut.
Acestea sînt imagini produse prin escitare internă şi aruncate în afară.
Ziua nu visăm pentru că în stare normală percepem lumea din afară prin nervul centripetal şi emoţionarea aceasta acum este mai puternică. În conştiinţă se introduce un element nou, încă problematic. Ce este conştiinţa de sine? Este un act de recunoaşterea lucrului văzut acum că este acelaş pe care l-am ştiut şi văzut ieri. Dacă a doua zi n- am recunoaşte pe amicul de ieri, firul memoriei ar fi rupt; ar fi o nebunie. Pe lîngă cercul mic luminos al conştiinţei, mai este un punct în care stă revibrată imaginea; o repercusiune înlăuntru spre centru. Aceasta este conştiinţa de sine: celula centrală; substratul eului personal. În vigoarea acestei celule eu am fost, sînt şi voi fi acelaş cît timp voi avea conştiinţa de mine. Aşadar de ce visez fără voie? Adecă, ce e visul? Este o întrerupere, o paralizare numai a punctului central în cercul luminos al conştiinţei. Toate firele voinţei sînt concentrate în acest punct central.
Aşadar, un lacheu care trebuia să servească pînă tîrziu, adormea pe scaun. La chemarea de: Garçon! răspundea: Voilà, monsieur! fără a se deştepta. El răspundea dormind prin mişcare de reflex fără conştiinţă.
Vizionarii care văd alucinaţiuni sînt ca nebunii. Ei iau imaginile, viziunile din simţirile lor drept lucruri reale, pentru că la ei doarme, nu e deşteptat acel critic, celula centrală, conştiinţa de sine. în fine, toate se duc ca timpul, trecînd cu forma lor prin conştiinţa noastră; timpul trece, trecutul a fost, trecînd odată prin actual, adecă conştiinţă:
„astăzi” va deveni la rîndul său a fi „ieri” şi astfel, viitorul venind, va trece prin actual. Dacă însă tot ce este trece şi fuge fără a-l putea fixa, surprinde fără a fi, atunci nici actualul nu este, ci trece. Totul e subiectiv, relativ, trecător, şi cine poate zice că este fericit fără a se gîndi imediat la nefericire? Mai fericiţi sîntem cînd dormim, căci atunci sîntem mai aproape de adevărata realitate şi obiectivitate. Eul nostru subiectiv nu e deştept. Cel fericit este atunci şi mai nefericit cînd se deşteaptă, cînd [î]şi aminteşte şi are conştiinţa nefericirii sale. Cu tot caracterul vizionar şi nestabil al existenţei, al lucrurilor, cu toate nefericirile noastre, tot mai găsim timp spre a face rău altora. Şi omul e tot aşa de trecător. De cînd începe a trăi, trece, fuge, apropiindu-se de moarte, adică viaţa este moarte! Care din aceste două stă, este, fără a trece? Nici una. Ambele sînt acelaşi lucru, fără-a fi ! Pe noi, cari zicem că trăim şi ştim că vom muri, adică pe om [î]l putem compara cu un luntraş care ştie bine că îl duce curentul fatalminte spre o cataractă unde va fi zdrobit el şi luntrea lui. Şi totuşi luntraşul merge înainte, ba găseşte timp destul nu numai a admira natura, cerul şi pămîntul, ci şi, mai ales, pentru a face rău altora în calea sa.
Aceste puncte, rău rezumate aici, au fost dezvoltate şi explicate de orator cu o elocuţiune, bogăţie şi măestrie cunoscută de toţi. Putem zice că un ceas am fost aproape de fericirea posibilă. Conştiinţa noastră avea ţinută în veghere numai două scopuri, departe de orice alt zgomot al marei lumi subiective. Întîi, să-şi păstreze în acţiune încordată nervii centripetali, spre a conduce vorbele cu, înţelesul expus la inteliginţă; al doilea, spre a-şi stăpîni nervii centrifugali ca să nu producă, printr-o mişcare involuntară, aplauze, făcînd astfel să se piarză o vorbă, un mărgăritar, o rază necesară în lumina generală.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI