La anul 1864, sub Cuza Vodă şi sub domnia statului, s-a înfiinţat două scoli de muzică şi de declamaţie, una în Bucureşti, cealaltă în Iaşi. Domnia lui Vodă Cuza e istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace, atât în bine cât şi în rău. Se poate spune că toate creaţiunile acestei domnii au acest îndoit caracter: sub impulsiunea îngrămădirii trebuinţelor moderne, românii au pierdut pentru multă vreme dreapta măsură a lucrurilor; instituţii, legi, limbă, c-un cuvânt toate formele vieţei publice aveau un aer pripit şi netemeinic. Numele înlocuia aproape pretutindenea fondul, haina magistratului francez avea să reprezinte în România capacitatea juridică, titlul profesorului din Franţa, câştigat aicea cu multă înlesnire, ţinea locul învăţăturii lui.
Luând în serios proverbele că”haina-l face pe om” şi că”acela căruia D-zeu îi dă o slujbă îi dă şi minte destulă pentru ea”, România pare încă a fi statul despre care Oxenstierna spunea regelui său să meargă să vadă cu ce mică porţie de înţelepciune se pot „ferici” statele.
Pe cât domnea însă într-o parte a generaţiei trecute o suficienţă nemaipomenită, tot pe atâta cealaltă parte a inteligenţii naţionale se împluse de neîncredere faţă cu toate creaţiunile lui Cuza Vodă, faţă chiar cu acele a căror necesitate s-ar fi putut discuta până la un punct oarecare, al căror caracter îndoielnic era poate cauzat mai mult prin relele baze ce li se pusese decât prin sine înşile. Se ‘nţelege că generaţia actuală nu este în stare de a hotărâ care din aceste două direcţii spirituale are dreptate, cea încrezută şi optimistă sau cea sceptică şi pesimistă, căci nici una nici cealaltă nu sunt încă atinse de indeferentism, n-au renunţat de a voi binele comun.
Între creaţiile cari sufereau de neajunsuri în chiar bazele lor era şi şcoala de muzică din Iaşi, asupra căria părerile erau diametral opuse. Partea care-i imputa lipsa de rezultate a desfiinţat-o într-un rând. Reânfiinţându-se constatăm de astă dată încercarea de-a o complecta şi îmbunătăţi. Treisprezece ani s-a predat în şcoală numai principii de armonie, piano, violină şi canto, încât oricare profesor putea uşor, la întrebarea asupra succeselor dobândite, să arate că asemenea succese nu se capătă într-o şcoală în care nu sunt reprezentate nici instrumentele neapărat trebuitoare unui orchestru. Ministeriul actual a înfiinţat deci toate catedrele cîte mai lipseau, încât de-acum înainte vor fi clase de violină, violoncel, contrabas, clarinet, hoboe, corn, trombă şi trombon, pe lângă cel de armonie, canto, principii de solfegiu şi declamaţie.
Acuma cel puţin publicul va fi în drept să aştepte rezultate mai mari, iar opiniile opuse asupra şcolii vor avea după câţiva ani probe îndestul de tari fie pentru, fie contra ei.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 210