Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Consiliul general al instrucţiei, adunat rîndul acesta, avînd a dezbate şi vota programele de liceu, va scoate fără îndoială limba latină din gimnazie şi din liceul inferior, ba nu ne-am mira nici atunci cînd am vedea aplicîndu-se aşa-numita reformă, din toamna aceasta începînd, în toate clasele. Se pare deci că, sub al treizeci şi şaselea Consiliu de Miniştri format de d. I. Brătianu în curs de patru ani, a sosit ora fericită în care şi învăţămîntul să fie pus pe calea adevăratului progres.
Nu credem să avem nevoie de-a insista mult asupra ineficacităţii învăţămîntului ce se dă în România. Pe lîngă aceea că copiii nu învaţă aproape nimic, nici macar a-şi scrie corect limba lor maternă, se mai adaogă şi deplina lipsă a oricării influenţe educative în şcoalele noastre. Cauza principală a acestui îndoit rău e desigur modul viţios al formării şi numirei corpului didactic. Fără a fi avut o universitate bună, s-au format o sumă de licee şi de gimnazii cu profesori culeşi după întîmplare, cari n-aveau a justifica alte studii decît iarăşi numai cele liceale. Vechii şi bunii profesori de liceu de sub domnia lui Ştirbei şi a lui Grigorie Ghica s-au prefăcut de atunci în profesori de universitate. Tot astfel s-au înfiinţat mii de şcoale rurale făr-a fi avut şcoale normale bune, încît, începînd de la talpa bucoavnei pînă în culmea învăţămîntului, totul a fost deplasat în modul cel mai democratic. Corpul didactic, compus după principiile legii instrucţiei chiar din oameni cari-şi închipuiau a şti ceva fără a şti nimic, a produs în şcoli o generaţie care asemenea îşi închipuieşte a şti ceva şi are pretenţii şi exigenţe conformate acestei iluzii, iar în fond n-are nici cultură, nici creştere. După sfînt şi tămîia; după urmele unui corp didactic format în condiţii atît de vicioase au trebuit să rezulte o mulţime de rele aproape incurabile: superficialitatea predării materiilor, ignorarea rolului pe care obiectele deosibite au a-l exercita asupra formării caracterului şi-a inteligenţei, încărcarea programelor cu materii de prisos, lipsa de control în întrebuinţarea cărţilor didactice, căci cu cît o carte era mai rău scrisă cu atît era mai sigură de-a fi aprobată de ministeriu pentru introducerea în şcoale ş.a.m.d.
Espunînd aceste lucruri cată să stabilim o rezervă. Există o serie întreagă de profesori cari din capul locului au tratat şi instrucţia în genere şi predarea obiectului lor în modul cel mai serios. În parantez adăugăm că tocmai această serie de bărbaţi n-a avut a se bucura de încurajarea ministerului lor respectiv şi că – dacă există într-adevăr unele progrese reale în instrucţie – ele s-au realizat abstracţie făcînd de la administraţia statului, care s-a mărginit a băga beţe în roate şi a împiedeca orice lucru bun, a încuraja orice pornire rea. În şcoală s-a petrecut cam ceva analog cu ceea ce se-ntîmplă în justiţie. Desigur că nici amovibilitatea, nici protecţiile, nici consideraţiile electorale, cari influenţează numirile în magistratură, nu sînt de natură a încuraja independenţa de caracter şi soliditatea corpului judecătoresc. Cu toate acestea învăţătura atît de generală a dreptului în şcoli străine au creat un număr atît de suficient de jurişti încît din acesta s-ar putea alege un corp stabil de judecători buni.
Ceea ce am voit să se ştie e că, în privirea instrucţiei de la noi, nu poate fi vorba nici de utilitarismul, nici de clasicismul direcţiei ei – căci ea n-a fost pînă acuma nici una, nici alta, ci un amestec nerumegat de elementele cele mai diverse, cele de mai de prisos adeseori. Noi nu avem dreptul de-a ne plînge de exemplu de relele urmări ale învăţării limbelor clasice, pentru că pîn-acum n-avem a înregistra oameni cari să fi învăţat vro latinească acătării în şcoale; tot astfel n-avem dreptul de-a ne plînge nici de-o direcţie prea realistă, căci şi ştiinţele exacte au fost predate, în şcoalele secundare cel puţin, de oameni nepreparaţi, cari în parte nu posed nici minimul de cunoştinţe exigibile.
Cu toate acestea cestiunea s-a pus. Prea se-nvaţă latineşte şi se neglijează alte obiecte. Ei bine, de acum nu se va mai învăţa latineşte, dar se vor neglija cu rigoarea de pîn-acum şi celelalte obiecte.
Cumcă cestiunea s-a pus şi în alte ţări fără a se rezolva încă, fiind extrem de grea, se ştie. Noi, cei mai superficiali şi mai puţin culţi, coada Europei cum s-ar prinde, ne-am luat-o asupră-ne s-o hotărîm definitiv la Bucureşti, în aplauzele Europei fără îndoială.
Cestiunea în Europa s-a pus astfel. Nimeni nu negă valoarea educativă a unor studii clasice făcute cu metod, ci întrebarea e dacă foloasele stau în proporţie cu puterea şi timpul cheltuit. D. A. Bain, profesor de logică la Universitatea scoţiană din Aberdeen, consacră acestei cestiuni o carte întreagă şi opune principiul economiei vieţei ca argument principal în contra tuturor foloaselor ce le dau studiile clasice. Nu e vorba deci de valoarea absolută a unor asemenea studii, pe care n-o contestă nimenea, ci de valoarea relativă, de ceea ce se cheltuieşte din viaţă şi se cîştigă în viaţă prin ele. E un fel de buget pe care-l face profesorul englez studiilor clasice şi găseşte că în Anglia, unde dezvoltarea vieţii materiale e atît de mare, sistemul vechi prevalează, fără a fi în raport cu dezvoltarea actuală a poporului englez. Cartea sa va întîmpina desigur o mare opoziţie şi vor trece ani mulţi pînă să se decidă cestiunea de cătră oameni cu totul speciali în materie de învăţămînt.
La noi însă se va decide repede-repede. Şi de cătră cine? De cătră Consiliul General al Instrucţiei, consiliu în care două din trei părţi a membrilor sînt cu totul străini învăţămîntului pentru care formează programe. Institutori de clase primare, profesori de muzică şi de pictură, profesori de la şcoala de agricultură, de la cea de meserii şi de construcţie de maşini, aceştia formînd o majoritate de elemente disparate cu totul, vor avea să decidă marea cestiune dacă valoarea educativă a limbelor clasice e în proporţie cu cheltuielile ce se fac pentru ele. Şi desigur că, cu seriozitatea care caracterizează generaţiile actuale, lucrul se va şi hotărî într-o singură seară şi aplica cu toată profunditatea.
Ne pare rău să constatăm că cu atîta uşurinţă se tratează viitorul intelectual al unui popor întreg!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI