Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Am dovedit, presupunem, îndeajuns că o societate de credit mobiliar e o haute banque a cărei activitate consistă în a cumpăra en gros şi a specula en detail efectele unor întreprinderi mai cu seamă viitoare.
Calea comercială şi ordinară de-a desface acţiile unor întreprinderi viitoare e subscripţia publică, ireductibilă, precum a fost aceea a acţiilor Băncii Naţionale, acea a împrumuturilor făcute în, ţară. Caseriile publice sau Case de bancă, Banca Naţională în fine, se pot însărcina oricând cu asemenea lucruri, precum am văzut mai zilele trecute deschizându-se subscripţia pentru înfiinţarea unei fabrice de hârtie, al cărei debit e garantat întrucâtva prin furnitura cancelariilor statului.
Tot asemenea cale am recomanda şi Societăţii de Construcţiuni şi Lucrări Publice, dorind însă ca ea, prin lege să fie esclusă de la restaurarea monumentelor istorice precum: mănăstiri, biserici etc. cari, după natura lor, esclud întreprinderea în genere, necum întreprinderea anonimă pe acţii. S-ar putea întâmpla bunăoară ca mănăstirea Radu – vodă, un monument rar de arhitectură, să fie restaurată a la Goldenherg (Montaureanu ), căci fidelitatea reconstrucţiunii de monumente n-a fost nicicând partea tare a unei societăţi de acţionari.
Cu această restricţiune, Societatea de Construcţiuni [î]şi poate face evoluţiunea ei de afaceri bune ori mediocre, cu rizic mai mare ori mai mic al capitalului acţionarilor. Fără îndoială vom releva că soarta celor mai multe din „societăţile de construcţie” (Baugesellschaften şi Baubanken ) din străinătate n-a fost tocmai strălucită; dar un folos real tot au adus. Au dat de lucru meşterilor zidari şi arhitecţilor şi aceştia au produs bunuri reale… Au supraprodus adeseori; au făcut case ce nu-i trebuiau nimărui, dar un substrat material totuşi au avut aceste întreprinderi.
Nici un substrat real la Creditul Mobiliar.
Funcţiunea lui organică nu este a produce, ci a cumpăra en gros şi a vinde en detail acţiile unor întreprinderi de-o natură necunoscută. Nu numai că e indiferent dacă întreprinderile sunt bune sau rele; din contra Creditul Mobiliar va prefera să cumpere en gros acţii discreditate, rele, a unor întreprinderi ce nu se rentează, pentru a le urca prin manopere de bursă şi jurnalistice şi a le revinde c-un mare folos, puţin păsându-i dac-a vândut publicului valori sau maculatură.
Sumele ce le câştigă o întreprindere comercială sau industrială nu le-a pierdut nimenea. Ele sunt produsul muncii. Sumele pe cari specula le câştigă, le-a pierdut totdauna cineva. Acţionarul ce-a cumpărat cu 150 o acţie urcată prin agiotaj şi care nu face în realitate decât 80 a pierdut 70 franci cari [î]i sunt detraşi şi lui şi producţiunii şi cari au intrat ca o picătură în marea milionarilor.
Am zis că titluri cu valoare necunoscută se urcă de către Creditul Mobiliar prin manipulaţii de bursă şi jurnalistice.
Amândouă au început deja. Fără ca existenţa Creditului Mobiliar să fi fost autorizată prin vrun decret al regelui, acţiile lui sunt deja obiectul celei mai vii specule. Culisieri ce n-au nici acţii, nici bani, nici speranţa de a avea vrodată vrouna din două, urcă deja titlurile în piaţă.
De ce?
Pentru că Creditul Mobiliar începe cu sine însuşi cu maniera sa de-a opera. Îşi speculează acţiile sale proprii, indiferent de va avea afaceri sau nu, indiferent dacă acele afaceri vor produce ceva sau nu.
Aceasta e independent de caracterul oamenilor, necesităţile profesiunii speculaţiunii sunt imperioase, nu scapă nimeni de ele (Courcelle-Seneuil).
Venim la manipulaţiunile jurnalistice.
„L’Independance roumaine” a relevat întâi faptul că d. Vermont a oferit tuturor redacţiilor cîte un frumos memoriu litografiat, împreună cu cîte un bilet de 500 franci, în schimbul câtorva cuvinte bune. „Timpul”, adaogă foaia franceză, în loc de a lua de păr ocazia ce i se dădea de-a se domiri, a dat afară pe d. Vermont cu micul său pachet.
Lucrul are nevoie de-o mică rectificare. Noi n-am dat pe nimeni afară, de vreme ce ştiam că d. în cestiune nu era decât trimisul cuiva, şi acel cineva e d. Boerescu. Când d. Boerescu propune unui ziar de-a trece o reclamă sub rubrica articolelor de fond pentru 500 de franci cată să admitem că d-sa, ca fost jurnalist, a prefăcut asemenea inserţiuni şi reclame în articole de fond pentru o plată oarecare şi că crede cumcă asemenea lucruri sunt corecte. Se ‘nţelege că d-sa nu poate măsura oamenii şi lucrurile decât cu măsura sa proprie şi de aceea nu ne mirăm deloc că a avut până şi îndrăzneala de-a propune Maiestăţii Regelui subscripţiunea la întreprinderile sale şi de-a utiliza această subscripţiune ca mijloc de reclamă punând toate ziarele din străinătate şi din ţară s-o trâmbiţe cât se poate de tare. dacă afacerea va ieşi rău d. Boerescu nu va pierde nimic; demult îşi va fi retras fondurile angajate în Creditul Mobiliar; dar ceea ce ar rămânea compromis ar fi semnătura regelui.
Dar să lăsăm astea.
Destul că ceea ce „Independance roumaine” povesteşte e în esenţă adevărat. Aproape toate ziarele din capitală au introdus în coloanele lor drept articol de fond, drept prim Bucureşti, reclama Creditului Mobiliar. Escepţie au făcut „L’Independance roumaine”, „La Bourse „, „Binele public” şi „Poporul”.
Celelalte toate, inclusiv „Românul”, a prefăcut inserţiunea litografiată în câte un lung articol de fond.
Dar „Românul” merge şi mai departe. Vrea să ne domirească pe noi asupra Creditului Mobiliar. Totodată ne citează o mulţime de persoane onorabile, cari pot fi mai plăcute « Timpului»„ ce iau parte la fondare.
Negreşit foarte onorabile!
Atât de onorabile încât, deşi au o influenţă politică determinantă asupra „Timpului”, nici una nu s-au folosit de această influenţă pentru a ne cere să apărăm în coloanele acestei foi interesele capitalului lor angajat în Creditul Mobiliar. Atât de onorabile încât a însărcinat c-un asemenea rol pe redactorul „Românului’ şi nu pe noi, a însărcinat pe acel samsar şi cointeresat în afacere care împle pagina întâia a foii guvernamentale cu articole ce privesc buzunarul său propriu înainte de toate. Atât de onorabile încât ştiu a deosebi pe publicist de samsar şi i-au lăsat
„Românului” sarcina de-a apăra un institut de bancă a cărui esenţă e speculaţiunea.
Şi de-aceea le suntem recunoscători ! De aceea am fost liberi de-a discuta cestiunea Creditului Mobiliar din punctul de vedere al intereselor economice ale ţării, iar nu din acela al pungii redactorului „Românului”. De aceea am şi reprodus opinia lui Courcelle-Seneuil că natura operaţiilor unui credit mobiliar e independentă de natura capitaliştilor.
Aceştia pot fi foarte onorabili; operaţiile nu rămân mai puţin hazardate, mai puţin avizate la câştigul prin speculaţiunea capitalului, iar nu prin plasarea lui în întreprinderi productive.
Repetăm deci că liber e oricine de – a – şi întrebuinţa capitalul fie în producţiune, fie în speculaţiune. Ceea ce contestăm însă e că speculaţiunea ar fi un element folositor în economia generală a unui popor. Ea e legal corectă, ea poate fi corectă în toate privirile. Niciodată nu va ajunge însă a da unei acţii, unei întreprinderi, unui titlu o valoare intrinsecă mai mare de cum o are în sine. Speculaţiunea e în stare a urca preţurile, nu a înmulţi sau adăoga bunurile şi valorile.
Cât despre noi, lăsăm „Românului” lucrativa sarcina de-a face reclamă pentru Creditul Mobiliar, precum a făcut-o pentru Stroussberg, pentru răscumpărare (cea mai populară cestiune… impusă de la Berlin), pentru împământenire (categoriile costinescu ), şi ne permitem a ruga pe samsarul cointeresat al afacerii ca să nu ne mai domirească.
Ne domirim noi singuri cu mult mai bine.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
