Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Cu greu se va găsi în istoria specială a românilor, cu greu în istoria altor popoare chiar, o Adunare mai plină de sentimente generoase şi de un entuziast patriotism, de-o înflăcărată iubire de naţionalitate, ca Adunarea ad-hoc a Moldovei de la 1857, numită cu drept cuvînt şi cu recunoştinţă din partea tuturor: Adunarea-mumă. În această Adunare nu intrase încă uliţa Bucureştilor. Arhierei, literaţii cei mai însemnaţi, fiii familiilor celor mai vechi şi ai celor mai influente din ţară, apoi reprezentanţi ai breslelor şi ai ţăranilor: iată elementele din cari se compunea acea Adunare, liberală într-adevăr, unită printr-o egală iubire de patrie şi naţionalitate a tuturor membrilor ei, care discuta cu focul sacru al tinereţii toată programa dezvoltării ulterioare a statului român, votînd punct cu punct aproape totdauna cu unanimitate.
Ar trebui într-adevăr să se retipărească procesele-verbale ale şedinţelor acelei Adunări, dacă nu de altceva dar pentru ca generaţiile mai nouă să vază cît de sus erau acei oameni peste patimele zilei, peste micimea diatribelor de partid, peste decadenţa actuală a lucrurilor.
Astfel, o comisie însărcinată cu proiectarea acelor puncte cari să servească de bază viitoarei organizări a României aduce, în şedinţa de la 15 octomvre 1857, următorul proiect:
- Îndreptarea hotarelor Principatului prin o comisie europeană.
- Supunerea străinilor din Principate la jurisdicţia ţării.
- Libera întemeiare a legămintelor comerciale ale Principatelor.
- Organizarea puterii armate naţionale în privirea sistemului de apărare a Principatelor.
- Libertatea culturilor în marginea capitulaţiilor.
- Înfiinţarea unei societăţi sinodale centrale pentru trebile bisericii române.
- Egalitatea înaintea legii; accesibilitatea tuturor românilor la toate funcţiile statului; aşezarea dreaptă şi generală a contribuţiilor; supunerea tuturor la conscripţia militară.
- Respectul domiciliului şi al libertăţii individuale.
- Drepturi politice pentru pămîntenii de orice religie creştină.
- Despărţirea puterii executive de cea legislativă.
- Neatîrnarea părţii judecătoreşti de administraţie în special.
- Responsabilitatea miniştrilor.
Subscrişi sînt: arhim. Neofit Scriban, P. Mavrogheni, C. Rolla, M. Kostaki, M. Cogălniceanu, V. Mălinescu, C. Iacovachi, Lascar Catargiu, V. Stan.
Mai amplificate încă, în. privirea reformei constituţionale, sînt voturile de la 29 octomvre, date cu unanimitate, între cari aflăm;
Privilegiile de clase vor fi desfiinţate în România.
Aşezarea dreaptă şi generală a contribuţiilor în proporţie cu averea fiecăruia fără deosebire ş.c.l.
N-avem nevoie a spune că în unanimitatea votanţilor găsim numele conservatorilor actuali cu de prisos, de vreme ce ei fuseseră propuitorii acelor reforme constituţionale. În şedinţa de la 7 octomvre 1857 s-au votat următoarele:
- Respectarea drepturilor Principatelor, şi îndeosebi a autonomiei lor în coprinderea vechilor lor capitulaţii, încheiate cu înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634.
- Unirea Principatelor într-un singur stat sub nume de România.
- Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei, şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.
- Neutralitatea pămîntului Principatelor.
- Puterea legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele ţării.
Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor cari au subscris Tractatul de Paris. Pentru au votat 81 de membri, contra 2.
Mitropolitul, subscriind în capul actului, zise mişcat: „Unde-i turma, acolo şi păstorul”; Gheorghe Sturza, subscriind, mulţumeşte lui Dumnezeu „că i-a lungit zilele ca să vadă cea mai frumoasă zi a neamului românesc”; iar săteanul Ioan Roată zise: „Noi nu ştim a ura, dar Dumnezeu ştie a se-ndura”.
Reamintim toate acestea într-un scop îndoit. Întîi, se va vede că în acele propuneri ale Adunării sînt cuprinse însuşi principiile Constituţiei de astăzi; al doilea, pentru a se vedea cum unanimitatea deputaţilor din cele mai deosebite clase ale Moldovei votau c-o singură bătaie de inimă Unirea, contopirea Ţărilor într-un stat, România, cum invocau pentru susţinerea drepturilor ţării lor, în mod egal, umbra marelui Mircea şi pe aceea a nebiruitului Ştefan Vodă. În toată mişcarea aceasta, furtunoasă prin entuziasmul tineresc pînă şi al oamenilor bătrîni, cari mulţumeau lui Dumnezeu pentru că „le-a lungit zilele să vază cea mai frumoasă zi a neamului românesc”, nu se vede o umbră de părere de rău pentru sacrificiile ce ei le aduceau Unirii, nu se vede o singură cît de slabă rezervă în favoarea intereselor locale, nu o scînteie de dezbinare sau de ură. Douăzeci şi patru de ani au trecut de atunci, aproape toate dorinţele Adunării-mume au devenit realităţi; dar pe lîngă ele s-au realizat si lucruri pe cari ea nu le-a dorit şi nu le-a prevăzut: naşterea unei veninoase demagogii, lipsită de conştiinţă, şi contractarea din partea acesteia a unor imense datorii publice, apoi, ca urmare, secătuirea contribuabililor prin contribuţii directe şi indirecte, stingerea claselor pozitive şi sărăcirea deplină a ţăranului!
Dar, cu toată demagogia şi cu toate datoriile publice, Unirea, odată proclamată, s-a întărit din ce în ce şi, de douăzeci de ani de cînd o avem în mod definitiv, Moldova, care-a alergat cu inima plină de încredere, cu francheţă şi cu lealitate, ea, care şi-a impus fără regret toate sacrificiile, n-a arătat nici o urmă de amărăciune. Una din cauze este şi aceea că elementele acelei Adunări ad-hoc sînt cele actuale conservatoare, cari s-au contopit într-un singur partid constituţional, îndealmintrelea singurul partid unitar din România, de la Dorohoi pîn’ în Mehedinţi. În adevăr, afară de scenele regretabile din ziua de 3 aprilie 1866, cari s-au petrecut în Iaşi, provocate de un mic grup de persoane căzute în rătăcire şi cari nu au fost decît prada unor intrigi, persoane pe cari în parte le regăsim în partidul radical de astăzi, înfrăţirea a mers înainte, crescînd cu o perfectă armonie, rivalităţile dispărură, nimeni nu se mai gîndea decît la dezvoltarea României prin o comună şi patriotică lucrare.
De la venirea partidului radical la putere, din an în an, această situaţie dobîndită a început a se preface pe nesimţite şi acum – aceasta o constatăm cu durere – ne vedem ameninţaţi de o discordie neaşteptată.
Pînă acum ne-am abţinut de-a atinge această gingaşă cestiune; văzînd însă că răul merge crescînd, că el a început a fi simţit de toţi, credem că este mai bine să-l denunţăm pe faţă şi să cerem vindecarea lui decît, păzind tăcerea, să lăsăm ca el să se mărească şi să ne conducă, poate, pînă la prăpastie.
Cauza acestei situaţii nu este alta decît sistemul urmat de guvern în administrarea ţării.
Ştim că ni se vor pune înainte cuvinte de intrigi străine, de facţiuni, şi altele; dar mai bine ar face guvernanţii noştri să-şi dea seamă de adevăratele cauze ale răului decît să caute a-şi pune răspunderea la adăpostul unor iscodiri fantastice.
Lipsa de bun-simţ cu care d. ministru de justiţie, în loc de-a satisface cerinţe echitabile şi de-a ţine seamă de merite şi drepturi cîştigate, a tratat magistratura şi corpul advocaţilor, precum şi opiniunea publică din Moldova, a fost o cauză de nemulţumire generală. În ministeriu am ajuns a nu mai vedea reprezentată Moldova, iar dacă ne uităm în centrele de administraţiune ale statului nu vedem decît corifei ai partidului cari, oricît de mărginiţi ar fi, se preferă unor funcţionari speciali de resort dacă aceştia se întîmplă să fie moldoveni. Nu ţara, facţiunile din Bucureşti sînt arena de recrutare pentru funcţiunile înalte ale statului Român, şi meritul de-a fi dirijat alegeri prin diferite colori e mai preţuit decît capacitatea administrativă sau învăţătura, aceasta mai cu seamă pentru că rădăcinele partidului radical sînt în păturile de existenţe catilinare ale capitalei. În numeroasele înaintări în armată ni se asigură că partea cea minimă este a moldovenilor. Cu regret întrebuinţăm această denumire, dar este straniu ca faptul să se producă necontenit şi sistematic. Nu vorbim de alte pierderi naţionale. De la Moldova s-a luat Basarabia, care forma circumscripţia economică a Galaţilor; asupra Moldovei s-a rezolvat cestiunea izraelită.
În chestia celor zece milioane votate ca despăgubire Iaşilor de cătră Constituantă, în loc de-a se studia dacă nu cumva guvernul a greşit evaluarea imobilelor date prin legea votată, injuriile asupra Iaşilor au căzut ca grindina din foile oficioase.
Cum se face că, în curs de douăzeci de ani, afară de micul nour de la 3 aprilie 1866, toate s-au petrecut în linişte dincolo de Milcov şi mai că nu se pomenea numele Moldovei, iar de la 1876 încoace, de cînd clica C.A. Rosetti şi I. Brătianu a pus mîna pe ţară, lucrurile au început a se înăspri şi a lua o faţă care, de nu e încă îngrijitoare, este, aceasta n-o putem tăgădui, foarte anormală?
Cauzele sînt, fără îndoială, abuzul de putere, o administraţie deplorabilă, o corupţiune înspăimîntătoare şi un particularism meschin în favorul clicei dominante; iar toate acestea au început să revolte spiritele şi să pună pe gînduri orice conştiinţă onestă, pe orice om cu puţină prevedere şi cu durere pentru viitorul ţării.
Într-o ţară adevărat constituţională, cînd opoziţia legală din Corpurile legiuitoare e nesocotită pînă la despreţ şi cînd majorităţile din Adunări sînt satisfăcute şi omnipotente pînă într-atîta încît interesele generale ale ţării sînt înlăturate şi părăsite, noi credem că devine o datorie imperioasă pentru şeful statului de-a interveni şi de-a înlătura răul, punînd capăt unei stări de lucruri pe care simţimîntul ţării o respinge din toate părţile, şi aceasta mai cu seamă pentru că simţimîntul poate deveni resimţămînt, cu care nici omul politic, nici patriotul nu mai poate calcula. Nemulţumiri cari dau naştere la pătimaşa discordie nu mai ascultă de nici un fel de cuvinte şi arma omului de stat, argumentul solid, devine neputincioasă faţă cu partea tehnică [telurică] trezită în om.
Constatăm numai că sînt destui cîţiva ani de guvernare roşie pentru ca să se pună, în cestiune pînă şi bunurile cele mai înalte, morale şi politice, cîştigate de naţionalitatea noastră în cele din urmă două decenii!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI