Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Cunoscînd principiul fundamental al partidului dominant, acela de-a se bucura de toate foloasele vieţii publice sub pretextul unei deosebiri de principii, nu ne îndoim că şi alegerile pentru consiliile judeţene vor avea aceeaşi firmă şi se vor face pentru aceleaşi scopuri. Judeţele au fondurile lor, iar puternicii zilei au rude, au copii. Pentru rude slujbe judeţene, pentru copii burse în străinătate – toate aceste împărţite ca între buni părinţi de familie – iată singura raţiune de a fi a consiliilor judeţene şi a respectivelor comitete permanente, sub regimul liberal.
Ne pare rău că trebuie să caracterizăm atît de aspru self-governmentul nostru; dar, din nefericire, aşa este, şi împotriva evidenţei orice iluzie e zadarnică.
Şi judeţul Ilfov şi-a avut întrunirea sa electorală, la 19 mai, vizitată de prea puţini alegatori curioşi şi de vro 40- 50 de curioşi nealegători. Faptul în sine nu ni s-ar fi părut destul de important pentru a ocupa cu el coloanele de căpetenie ale foii noastre, căci asemenea aranjării electorale, la cari strîngătorii de suflete au rolul de căpetenie, discursurile pe-al doilea, sînt prea cunoscute publicului nostru, din natura sa cam sceptic, pentru ca vechiul cîntec despre întruniri entuziaste şi aclamatorii să mai poată avea efect. Talentul oratoric al onorabilelui Fleva e după unii atît [de] indiscutabil, după alţii iar atît de discutabil încît, şi într-un caz şi într-altul, vorbă multă ar fi de prisos.
Dar nu numai d. Fleva a vorbit cu această ocazie, ci şi prinţul Dimitrie Ghica. Departe de-a găsi ceva rău în aceasta, credem totuşi că cuvintele unui fost prezident al Adunării conservatoare şi ale fostului şef al unui cabinet conservator caută a fi ascultate în ceea ce ele coprind nou.
Constatăm însă că e nouă numai împrejurarea de-a vedea vorbind pe prinţul Dimitrie Ghica înaintea unei adunări foarte puţin numeroase şi alăturea cu d. Fleva; în chiar discursul prinţului nu întîlnim nimic ce n-ar fi fost zis de alţii, într- o formă mai clasică.
La noi – zice prinţul – cînd o partidă e învinsă, fie că e în minoritate în Parlament, fie în alt mod, vine şi face numai critice; dar nu arată numai adevărul, ci caută numai să pună din nou mîna pe putere printr-o opoziţiune sistematică. Acesta este inconvenientul ce naşte din nerăbdarea unora de-a pune mîna pe putere, mai ales la noi, unde o mare parte din locuitorii oraşelor sînt amatori de funcţiuni. La noi, din nenorocire, sînt foarte numeroşi aceia cari n-au alt mijloc de vieţuire decît cariera de impiegaţi.
Zis-a prinţul ceva nou printr-aceasta? Desigur nu. Răposatul C. Creţulescu a ţinut la 1862 un discurs din cele mai bune ce s-au rostit vreodată în Adunare asupra acestui subiect, economistul Marţian a scris asupră-i cu adevărat foc, apoi mai pomenim Convorbirile economice ale d-lui Ioan Ghica, Studiile d-lui Xenopol, un interesant Studiu asupra progresului la români de d. Teodor Rosetti şi în fine o mulţime de discursuri din Parlament, între cari unul chiar al d-lui Ioan Brătianu, în cari se tratează din toate puntele de vedere această cestiune mai mult decît cunoscută. Alexandri, în Millo director şi în Paraponisitul, a luat cestiunea drept obiect de comedie, iar Millo însuşi a adunat, într-un tip nemuritor, pe acei „foarte numeroşi cari n-au alt mijloc de vieţuire decît cariera de impiegaţi”. Din toate lucrurile pe cari le-au votat Adunările ad-hoc, apoi Constituanta, precum Unirea, prinţ străin, egalitatea înaintea legilor, abrogarea tuturor privilegiilor, libertatea întrunirilor şi a presei etc., nici unul nu pare a fi trecut atît de mult in succum et sanguinem ca
„accesibilitatea tuturor românilor la funcţiile statului”. Acest principiu l-a priceput democraţia numaidecît, ba el este sîmburele şi rădăcina democraţiei române, şi sîntem siguri că liberalii noştri ar renunţa bucuroşi la toate celelalte libertăţi, numai pe aceasta una s-o păstreze deplină. Ei sînt pururea atît de nerăbdători de-a exercita această accesibilitate încît siluiau chiar împrejurările şi se numeau ei pe ei înşuşi prefecţi, casieri, poliţai, miniştri, prezidenţi de republică, chiar dacă n-ar fi fost decît în îngusta circumscripţiune a fericiţilor Ploieşti.
Dar democraţia română nu e tare numai în accesibilitate, ci şi în creaţiune de posturi. Astfel, de exemplu, administraţia drumurilor de fier a trecut în mînile statului, funcţionarii sînt deci agenţi ai statului, cari ar trebui plătiţi ca toţi ceilalţi, c-o leafă mai mică decît a unui ministru, de ex.
Ştiţi cîte cît iau cei trei directori ai căilor ferate, cari nu pricep nimic, sau atît cît şi nimic, dintr-ale drumului de fier? Cîte 36 000 de franci pe an!
Administraţia monopolului tutunurilor a trecut în mînile statului, lefile însă au rămas ca şi cele de sub antreprenori, adecă tot mari. Ba se aude şi mai mult. Advocaţii regiei, plătiţi odată scump, pentru că aveau de apărat procese contra celei mai puternice persoane juridice, statul, sînt şi azi plătiţi tot atît de scump pentru micile mizerii de procese de contrabandă şi angajaţi cu contract, pentru ca un alt guvern să nu-i poată depărta.
Iată acum că se iveşte pe orizont Banca Naţională., c-o mulţime de posturi, cari se înţelege că se vor ocupa tot de patrioţi, de vor pricepe sau nu afacerea.
Dar, afară de cele atîrnătoare de stat, mai e comună, judeţ, aşezăminte brîncoveneşti etc. Cîte patru, cinci posturi ocupă un singur patriot, şi-apoi ţara să nu meargă bine? Ba-i merg petecele de bine ce-i merge. . .
Am putea ilustra tema aceasta cu sute de exemple şi am putea cita toate formulele în cari ea a fost emisă; dar nu e acesta scopul nostru.
Ca d-nii democraţi să ia de oriunde le vine e rău, dar e natural. Adevărata lor patrie e bugetul, şi dacă cei mai mulţi dintre ei ar fi avut buget peste Dunăre, poate nici nu ne veneau atît de proaspeţi dincoace. Astăzi începe a încolţi sămînţa democraţiei şi la Sofia, încît e o adevărată nenorocire pentru patria panbulgară că d-nii Mihălescu, Stătescu, Cariagdi, Serurie si alţii nu sînt mai tineri sau că reminiscenţele lor au devenit, prin mediul în care trăiesc, cam insuficiente pentru o ţară care e pe cale de-a le vota o anume lege escepţională de naturalizare.
Dar e mai puţin natural de-a vedea pe prinţul Dimitrie Ghica, care, deşi nu putred de bogat, totuşi are avere şi tradiţii, alături cu această democraţie importată din cîteşi patru unghiurile lumii, în loc de-a forma în ţara sa un element de control asupra ei. Nouă ni se pare că deja această unică deosebire între d-sa şi patrioţi, că are ceva şi este ceva pe lîngă patrioţii avizaţi pur şi simplu la creaţiunile bugetare, ar fi îndeajuns ca să-l dispenseze de puţin invidiata conlucrare cu onorabilele Fleva sau Mihălescu!…
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI