Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În şedinţa Adunării de la 15 fevruarie 1863, prezidată de d. P. Mavrogheni, răposatul C. Creţulescu a caracterizat printr-un discurs starea societăţii române, a cării însutită înrăutăţire e cea actuală.
La ordinea zilei era o adresă cătră tron, la care Creţulescu a propus a se adăoga următorul pasaj:
E drept a recunoaşte că obiceiul înrădăcinat în clasele cele comparativ mai luminate ale societăţii noastre, de-a dezdemna orice altă profesiune şi de-a se îmbulzi în aceea a serviciului public, a adus concurenţa ce-şi fac cetăţenii în această carieră la un grad funest moravurilor noastre publice, astfel încît ea ar putea zădărnici orice încercare de serioasă îmbunătăţire din partea unui guvern luminat şi cu intenţiuni sincere.
Totuşi Adunarea deplînge că guvernul Măriei Tale, nu mai puţin decît acelea ale predecesorilor Măriei Tale, departe de-a cerca a combate acest defect al moravurilor noastre, care este una din cauzele principale a paraliziei societăţei noastre, nu a făcut decît a-i favoriza dezvoltarea, întorcînd-o în folosul lor ca pe un mijloc legitim de conservaţiune a lor.
Azi nu se mai găseşte nimeni să propună un asemenea amendament la o adresă cătră tron, deşi acest pasaj ar trebui repetat regulat de cîte ori reprezentaţiunea naţională are onoarea de a fi în contact cu Coroana. A rămas ca cuprinsul cam apătoşit al acestei formule a decadenţei neamului românesc să serve de pretext sau de scuză unor nestatornicii oarecari.
De cînd a-nceput însă acest rău cumplit să bîntuie ţara? Germenele e fără îndoială în timpul fanarioţilor. Un Domn fanariot venea c-o pătură de slujbaşi culeşi de pe uliţele Ţarigradului, altul cu altă pătură, încît totdeuna se aflau în ţară cîte două trei serii de oameni gata de-a servi statul, sau mai bine pe sine, pururea de trei patru ori pe atîţia pe cîte funcţii existau în genere. Sub domniile naţionale vechi nu era aşa. Boierii mari şi mici ai lui Alexandru cel Bun îi găsim aceiaşi în documente în curs de treizeci de ani, apoi îi regăsim sub fiii săi, Ştefan şi Ilie, precum şi cu mult mai tîrziu, pînă sub Ştefan cel Mare.
Boierii lui Ştefan cel Mare sînt aceiaşi sub Bogdan, sub Ştefan cel Tînăr pînă la Petru Rareş. Cincizeci, şaizeci de ani de-a rîndul întîlnim aceleaşi nume în documente, nume cari mai tîrziu deveniră clasice, meritînd prin puţinătatea şi lustrul lor să ia în faţa lui Dumnezeu şi a lumii răspunderea pentru soarta ţării. Această mînă de oameni a şi fost aceea sub auspiciile căreia s-au întins Ţările pîn-în Nistru, pîn-în Varna, dincolo de ţinutul Vidinului, în Făgăraş şi Amlaş, în Pocuţia şi Podolia, la Bistriţa ardeleană, şi tot acelei mîne de oameni datorim existenţa de acum a Ţărilor.
Răul inaugurat sub fanarioţi devine însă şi mai acut sub Regulament, căci, deşi această legiuire a adus în multe privinţi bine, în această una privinţă ea a prefăcut vechiul stat oligarhic cu servicii gratuite în stat biurocratic cu servicii plătite cu bani. La funcţiile statului începu a se grămădi democraţia română în începuturile ei, căci acestea dădeau toate drepturile în schimbul adîncelor 40 de semne ale alfabetului cirilic.
Iată dar ce zicea C. Creţulescu în privirea aceasta:
Comparînd societatea noastră cu acele bine organizate şi bine guvernate, găsesc o mare deosebire în compunerea lor. Acolo, ca şi la noi, în Susul clasei cu inteligenţa puţin cultivată, clasă puţin simţitoare la purtarea guvernului, se află o altă clasă inteligentă care, prin opiniunile sale, ia o parte foarte mare în a forma aceea ce se numeşte opiniunea publică.
Este însă o mare deosebire în compoziţiunea acestei clase din alte ţări de aceea ce este la noi.
Acolo ea se compune din oameni independenţi de guvern, cari găsesc mijloace de a-şi cîştiga hrana vieţii, de-a căpăta consideraţiune şi chiar celebritate istorică prin profesiuni cu totul altele decît acele plătite de buget. Una din acele clase e clasa industrială. Nu vorbesc de clasa industrială cea de jos, care-o avem şi noi şi în care nu se cere decît foarte puţină cultură, ci vorbesc de acea clasă industrială unde se cere multă cultură, multe cunoştinţe. Apoi e clasa comercială care e foarte numeroasă; apoi oamenii de litere, oamenii de ştiinţă, oamenii de arte, cari sînt asemenea foarte numeroşi. Să luăm numai cataloagele espoziţiunilor pentru operele de artă şi vom vedea numărul oamenilor consacraţi la arte, deşi artele sînt într-o mică proporţiune cu celelalte profesiuni. Asemenea şi cu oamenii de litere şi de ştiinţe.
Vin’acum să vedem la noi: în opoziţiune cu acele feluri de profesiuni ce avem? Vom vedea că nu avem decît oameni ce nu pot trăi decît din bugetul statului, cari nu pot căpăta nici cele necesarii pentru vieţuire, nici o consideraţiune oarecare decît prin servicii ale statului. E industrie la noi, însă o industrie de jos, aşa încît oamenii ce-o profesează sînt oameni neculţi şi nu se pot compara cu oamenii de industrie a altor societăţi. La noi toate industriile în susul acelora de zidar şi dulgher (cari sînt exercitate de români) se exercită de străini. Toate industriile mai nobile precum ceasornicărie, bijuterie, zugrăvie, chiar acea puţină care o avem pe aceşti pereţi, croitori, confecţionarea a tot ceea ce avem pe noi, le datorăm la o samă de unguri şi germani. Acestora fără îndoială le sîntem datori mulţumire, căci au venit şi ne-au adus servicii folositoare; căci, din celelalte naţiuni, cîţi au venit la noi nu au putut să ne fie de folos decît cu plata din buget. Iată dar că nu avem români industriali.
Să venim acum la comerţ şi vom vedea că între români sînt prea puţini comercianţi. La noi tot comerţul superior e în mînele străinilor; comerţul ce-l fac românii e acela care nu cere nici o cultură, nici o inteligenţă. dacă vedem în comerţul mai înalt cîte un român el îşi exercită profesiunea sa pînă să se prezinte ocaziunea de-a putea ocupa vreun post al statului şi atunci îndată îşi închide biuroul comercial şi se face funcţionar. Cît pentru oamenii de litere pot să zic că noi nici nu-i avem; căci, deşi sînt cîţiva, sînt prea puţini şi putem zice că şi aceştia mai că n-au putut trăi decît din bugetul statului. Asemenea şi artiştii şi toţi ceilalţi.
Cînd în alte state aceste clase, cari fac opiniunea publică, sînt independente, la noi ele nu pot trăi decît din bugetul statului. Nu fac nici o imputare nimărui; şi eu, cînd eram tînăr şi puteam lucra, am trăit tot din bugetul statului. Dar aceasta e cauza că nu se poate face nici o îndreptare în ţara noastră. Am văzut cîte guverne s-au succedat la noi, şi aceasta nu numai de cîţiva ani, ci chiar de pe la 1834.
Necontenit am văzut un guvern răsturnîndu-se de-o parte a naţiunii, care parte răsturnătoare venea cu o sinceră dorinţă de a îmbunătăţi starea ţării. Dar în van, căci nu putea face nimica. Atunci se scula un alt partid, tot cu aceeaşi idee, că guvernul actual nu voieşte a stîrpi relele, şi cînd venea la putere iarăşi nu putea face nimic. Vedeţi dar că încă demult se încearcă ceea ce se încearcă şi acuma; şi cu toate acestea am mers tot rău. La naţiunile bine organizate guvernul e responsabil, adecă-şi atrage deosebite consecuenţe cînd purtarea lui e bună, deosebite cînd purtarea lui e rea. Pricina e că acele clase de cari am vorbit, ca unele ce nu au nici un interes direct de guvern, sînt nepărtinitoare. Interesele acelei clase sînt interesele generale şi naţionale, spre exemplu interesul ca justiţia şi administraţia să fie bune şi să chezăşuiască viaţa, onoarea şi averea oamenilor; interesul ca drepturile ţării să nu fie calcate de străini. Îndată ce un guvern împlineşte aceste condiţiuni el este susţinut; oricine ar fi persoanele cari ar compune guvernul, pentru acea clasă e indiferent. Astfel, oricare partid vine la guvern e nevoit a face bine, căci altfel acea clasă-l dă jos.
La noi nu e aşa, fiindcă acea clasă luminată de care vorbim, pe lîngă interesele ţării, mai are şi alte interese de guvern: interesul de-a avea mijloc de viaţă, interesul de-a căpăta distincţiune, cari nu pot fi mulţumite decît prin meserii retribuite de bugetul statului. Deci să vorbim drept şi să mă pun chiar eu în locul lor, cît de bun să fie un guvern, pentru mine e rău dacă mă lasă la o parte (Aplauze).
Vedeţi dar cît e de puţin silit un guvern la noi a administra bine, căci orice guvern, oricît de bine ar administra, întotdeauna va avea dezaprobarea, acelora cărora n-a putut să le facă loc în buget şi iarăşi, oricît de rău ar administra, va avea susţinerea oamenilor cărora le face părticică în buget. E cam dur de a zice aceste adevăruri, însă trebuie să arătăm răul, căci de aci decurge că guvernul e silit să creeze posturi ca să mulţumească pe mai mulţi. Şi la noi orice guvern pune de obiect mai întîi conservaţiunea sa şi apoi vine binele public; prin urmare instinctul de conservaţiune îl îndeamnă ca beneficiul din buget să-l dea acelora ce-l susţin fără nici o altă consideraţiune.
Aceasta e sorgintea răului, din puntul de vedere al administraţiunii ţării. Pe urmă, din punctul de vedere al amorului-propriu naţional, veţi găsi că acele profesiuni ce compun în alte ţări clasele luminate, precum industria, ştiinţele, artele etc., acelea singure constituie civilizaţiunea. O societate în sînul căreia aceste profesiuni nu sînt exersate nu se poate numi o naţiune civilizată.
Nu voi mai abuza de timpul şi de răbdarea Adunării ca să dezvolt o teorie, care poate fi neplăcută, că o naţiune nu se poate numi civilizată decît numai cînd în sînu-i să exercită profesiunile de care am vorbit. Nu pot însă tăcea că mă văd umilit în sentimentul meu de român cînd văd că sînt societăţi născute de 30 de ani încoa, şi în sînul lor e industrie şi comerţ şi mîne vor număra încă literile, ştiinţele şi artele.
Noi însă, cari vieţuim de 18 secoli, avem încă să începem ca să intrăm pe calea culturei. Eu cred că, pînă nu vom ieşi din făgaşul cel vechi de a trăi numai din bugetul statului, nu am făcut şi nu vom putea face nici un pas înainte. Pentru mine îmbunătăţirea instituţiunilor este o condiţiune secundară la civilizaţiune, pentru că cunoaştem ţări care au legi şi instituţiuni defectuoase, unele chiar monstruoase, şi care au fost şi sînt civilizate.
Acum sub punctul de vedere al efectului ce are starea societăţii asupra moravurilor: moravurile publice nu pot fi decît rele în mijlocul unui proletariat boieresc. Inculp mult guvernele pentru această nenorocire, căci nu şi-au dat osteneala a căuta un remediu. Am băgat de seamă că oamenii noştri de stat – poate că eu sînt înşelat şi îmi cer iertare dacă nu am înţeles bine părerea dd-lor – atribuie de multe ori unor viţiuri ale instituţiilor şi lipsei de legi relele ce trebuie atribuite năravurilor. Am băgat de seamă că de cîte ori se face un abuz ne atingem de lipsa de legi. Părerea mea este că chiar cu legile noastre greşite de astăzi am fi de o sută de ori mai bine dacă năravurile ar fi mai bune.
În una din şedinţele trecute d. Cogălniceanu zicea că legea din Moldova care pedepseşte pe funcţionarii publici cari comit abuzuri este de neajuns, căci prevede pentru funcţionarii prevaricatori pedepse prea mici. Spre dovadă ne-a spus că d-lui a trimis înaintea judecăţii 50 de funcţionari, cari au fost toţi dezvinovăţiţi. Vedeţi însă că acest exemplu dovedeşte nu că legea pronunţă pedepse mici, ci lipsa de moralitate a tribunalelor. Cred dar că, dacă vom observa bine, vom vedea că răul provine mai mult din lipsă de moralitate decît din a legilor, precum o susţin oamenii noştri de stat. Am avut şi noi un caz grav de asemenea natură. Nu voi să citez persoana, dară vă spui că am cunoscut un funcţionar public care a sfeterisit bani ai statului şi astăzi încă se foloseşte de dînşii; aceasta nu din cauză că lipsesc legile, ci pentru că lipseşte moralitatea. Iată dar cuvintele pe care m-am bazat cînd v-am propus acest amendament.
Din cele de mai sus se vede că aceste vechi adevăruri n-au încetat a fi tot atît de actuale astăzi; sînt amplificate însă prin sistematica creare de sute şi iar sute de funcţiuni noi, la băuturile spirtoase, la tutunuri, la drumul de fier şi în curînd la noua Bancă de Scont şi Circulaţie. Elementele independente din ţară devin din ce în ce mai puţine alături cu elementele oficioase şi semioficioase, şi se-nţelege că în acelaşi grad scade neatîrnarea de caracter şi libertatea adevărată. Dar meşteri în sistematizarea şi răspîndirea oarecum epidemică a acestei boale sociale sînt roşii, cari într-adevăr vor ajunge la idealul Paraponisitului lui Alexandri, de-a face din toţi românii funcţionari ai statului – esceptînd reacţiunea, se-nţelege.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI