Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
D. Jules Ferry, ni se pare, actualul ministru al învăţăturilor din Franţa, a ţinut un discurs celebru cu ocazia distribuirii premiilor, în care şi-a luat adio de la uzitatul discurs latinesc şi a pronunţat fraza, mai celebră decum s-ar cuveni să fie:
„Şcoalele au fost pîn-acum închisori, de acum înainte însă vor fi nişte grădini”.
Această frază a trecut foarte repede prin gazetele europene şi a devenit aproape un aforism, o regulă de înţelepciune, dar nu e în sine decît, blînd vorbind, o banalitate. Şcoala oricînd e o închisoare cînd învăţătorul va fi mărginit, e oricînd o grădină cînd acesta va fi un om de spirit care va şti să intereseze pe elevii săi pentru obiectul ce propune. Obiectul e cu totul indiferent, metodul de predare – lucrul de căpetenie. Există profesori de zoologie cari din marea varietate organică a lumii animale nu scot decît o lecţie neinteresantă şi mediocră; există, din contra, descifratori de ieroglife cari, cu interesul arzător al unui Champolion sau Lepsius, ştiu să fermece auditoriul cu numărul, cam mare şi, la dreptul vorbind, de puţină importanţă, al dinastiilor faraonilor. Nu obiectul, propunerea lui interesează şi cei mai buni învăţători vor rămînea aceia cari vor şti să-şi electrizeze auditoriul prin vox viva a lor, prin grai şi intuiţiune, oricît de aridă ar fi îndealtmintrelea tema ce o tratează. Ca formulă generală, care cuprinde toate viciile de metod, putem zice că „şcoala va fi rea dacă va apela numai la memorie, bună dacă va apela la pricepere şi judecată”, abstracţie făcînd de materia predată. Indiferent dacă se predau matematice, ştiinţe naturale, sanscrită sau ebraică, îndată ce se apelează numai la memorie, obiectul devine greoi şi indigest, pe cînd, dacă ştim a interesa priceperea şi judecata, ştim a pune inteligenţa în mişcarea ei naturală, obiectul devine interesant, oricît de ingrat ar părea celui nedeprins cu el.
Cu autoritatea d-lui Jules Ferry, advocat se vede, „Românul” combate argumentarea noastră, făcută în favorul studiilor clasice şi a despărţirii lor stricte de cele reale. Spre a dovedi că redactorii acelei gazete nu au studii clasice foaia în cestiune nu se sfieşte a dura o sofismă de care desigur anticitatea persecutată ar rîde cu divinul zgomot homeric.
Noi am spus că studiul anticităţii se cuvine a fi cultivat mai cu seamă de clasele acelea cari nu sînt avizate la muncă materială.
„Românul” îşi urcă numaidecît tonul şi ne zice:
Am putea dovedi că în societatea modernă nu mai există clase cari să nu fie datoare a munci; că, nemaiexistînd servagiul, care silea sute şi mii de oameni să muncească pentru folosul esclusiv al unui stăpîn, nu mai pot exista nici acele clase oţioase, cari să-şi vază averea şi buna-stare crescînd fără o muncă din parte-le.
Chiar cetitorul nedeprins bagă de seamă substituţia de idee. Noi am zis muncă materială îndeosebi, „Românul” ne substituie munca în genere, adecă vorbeşte de altceva. Ieftină argumentare, în adevăr. Dacă noi vom vorbi de regina Angliei şi ziarul guvernamental ne va răspunde cu biografia şahului Persiei ajungem departe.
Noi relevăm că nu numai în societatea modernă, dar în nici o societate, oricît de veche sau oricît de nouă, nu pot exista clase cari să nu fie datoare a munci. Chestiunea e dacă muncesc material sau intelectual? Deosebirea e, credem, destul de clară. Muncă materială se numeşte aceea care imprimă unei mase o formă de-o valoare superioară celeia ce o avuse. Din vale şi deal se face traseu, din pietre pod, din lut cărămidă, din cărămizi casă, din lînă postav etc.
Dar oare un judecător care hotăraşte raporturi de drept face postav? Un profesor de matematici face cărămidărie? Un episcop, prin predicele lui, durează vagoane? În fine, redactorii „Românului” fac roate? Nu-i vorba, după o espresie ironică a lui Petru Maior, ar face mai bine dac-ar face roate; dar în realitate nu le fac.
Daca noi vom vorbi de una, „Românul” de alta, noi de muncă materială, el de muncă în genere, discuţia n-ar avea nici capăt, nici folos. De aceea cîteva pagine din Aristotel nu le-ar strica deloc onorabililor confraţi.
Dar să venim la vorba noastră, la necesitatea, la rolul eminanente educativ al studiilor clasice. Noi nu judecăm viitorul. E-n mîna lui Dumnezeu şi numai el îl ştie. Nouă viitorul nu ne pare cu mult mai mult decît un trecut invers: ceea ce a fost va şi cam fi totdeauna. Să luăm deci trecutul ca oglindă a viitorului. Cari naţii stau azi mai sus în civilizaţie? Acelea cari au cultivat, în acel mod criticat de d. advocat Ferry, studiile clasice. Cari naţii au rămas îndărăt şi pe jos? Acelea cari n-au cultivat aceste studii. Într-adevăr nici noi, nici pravoslavnicii noştri vecini, nici turcii, nici bulgarii n-au avut defectul de-a iubi cultura antică, fiind păgînească; şi departe am ajuns cu toţii, n-avem ce zice.
S-ar putea scrie un volum întreg pentru a espune toate foloasele cîte răsar, şi pentru dreapta cugetare şi pentru caracter, din studiul anticităţii greco-romane. Căci nu e vorba de orice anticitate sau de ea întreagă. A existat o anticitate indă, alta chineză, o a treia egipteană, una asiriană, alta persană; dar nu de acestea este, nu de ele poate fi vorba. E vorba numai şi numai de cultura, restrîns[ă] în anume epocă, a anticităţii eline şi de cea, asemenea restrînsă, a civilizaţiei romane. Înaintea şi în urma acestor epoce era pe de-o parte barbarie, pe de alta decadenţă, de care nici poate fi vorba. Nicăiri însă şi nicicînd inteligenţa omenească n-a ajuns la culmea dezvoltării sale normale decît în aceste două epoce.
Dar să vedem ce autoritate mai citează „Românul” în favorul mărginirii studiilor clasice. Pe d. Dubois-Reymond (cum [î]i scrie numele), rector al Universităţii din Berlin.
D. E. du Bois-Reymond e într-adevăr un om foarte spiritual, dar… dar e fiziolog. Rectoratul său nu e, se-nţelege, urmarea unei deosebite competenţe pedagogice, ci al alegerii pe un an din partea colegilor săi, încît e probabil ca viitorul rector, ales dintre profesorii facultăţii de teologie protestantă, să ţie asemenea un frumos discurs prin care să recomande înlocuirea celor două limbi păgîne prin ebraica, precum d. E. du Bois-Reymond cere mărginirea lor în folosul ştiinţelor sale speciale, a celor naturale, poate a fiziologiei îndeosebi. Într-adevăr d. du Bois-Reymond e atît de fiziolog încît susţine că toată cultura antică e zidită pe nisip, că Goethe, dac-ar trăi azi, desigur n-ar scrie pe Faust, ci ar fi orator în Parlament. Într-o prelegere ţinută acum trei ani în Colonia vestitul fiziolog şi-a espus ideile asupra lipsei de valoare a culturii clasice, de care – în treacăt vorbind – el însuşi e plin şi căreia-i datoreşte creşterea sa şi iubirea sa de adevăr. Conform teoriei de mai sus însă, Homer în zilele noastre s-ar fi făcut calfă de spiţer şi Shak[e]speare redactor la „Telegraful”. Iată cu ce probe ne vine organul guvernamental în favorul mărginirii studiilor clasice.
Noi însă zicem: nu cu doar şi poate, nu cu alte dubitative se decid cestiuni atît de gingaşe ca cele ale educaţiunii, ci cu probe aduse din esperienţă. Tocmai această esperienţă însă ne arată pe toate cărările că civilizaţia s-a statornicit şi a crescut acolo unde ea a fost altoită în pomul culturei antice, şi că nu s-a putut prinde acolo unde această cultură a lipsit. Orice mărginire a acestor studii e, pînă la o probă contrarie dată de esperienţă, o americanizare a învăţămîntului educativ, precum o zice însuşi d. du Bois-Reymond. Şi această probă contrarie nu ni s-a dat pîn-acuma şi nici se poate da prin citarea unor autorităţi supuse la atîtea îndoieli.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI