Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Nu încape îndoială că soluţiunea dată de Tractatul de Berlin cestiunii orientale va mai fi izvorul multor încurcături şi chiar a unei conflagraţiuni generale. Deodată cu căderea conservatorilor din Anglia şi cu venirea la putere a liberalilor, orizonul a-nceput a se-ntuneca. D. Gladstone se distinge printr-un fel de zel religios, prin patimă în politică. Cunoscător al ebraicei şi al Talmudului, era un timp în care, cu texte ebraice, combătea emanciparea izraeliţilor din Anglia. Cu aceeaşi patimă reprezintă azi principiul că Peninsula Balcanică nu este a nimărui altuia decît a popoarelor de pe ea, că amestecul sau înaintarea Austro-Ungariei mai cu seamă trebuie împiedecată, că, în fine, domnia turcească trebuie să înceteze în Europa. Mărturisim că ne e greu de-a distinge în purtarea învăţatului şi furtunosului om de stat englez fanatismul religios de planurile politice, destul numai că cu tot dezastrul din Afganistan, cu totul bilul de dezaprobare ce l-a primit cabinetul în cestiunea agrară irlandeză în Camera lorzilor, cu toată ruşinea scrisorii smulse de contele Karolyi, d. Gladstone încurajează o politică de acţiune în cestiunea Orientului şi că, în urma acestei atitudini, puterile s-au grupat în două tabere, cari numai binele nu par a- şi voi una alteia. Abia se risipi Conferenţa suplementară din Berlin, în care s-a hotărît cel mai deplin acord între puteri, şi văzurăm că în Bulgaria începură a trece ofiţeri şi soldaţi, precum şi muniţiuni din Rusia, pentru pregătirea aceluiaşi soi de război neoficial care s-a mai purtat în Serbia; din Germania pe de altă parte începură a veni, pentru sprijinirea unei contraacţiuni, asemenea neoficiale, ofiţeri superiori şi funcţionari administrativi germani, a căror comunicaţie cu sultanul se face prin mijlocirea d-lui de Drygalski, fost militar prusian, azi adiutant al sultanului şi om de încredere al Porţii.
În Franţa se fac serbări militare şi reviste de flotă. D. Gambetta reaminteşte Alsasul şi Lotaringia, foile reproduc un discurs din 1871 al fostului dictator, în care se vorbeşte de recîştigarea provinciilor în timpul unei generaţii cel mult; în Austria se face o splendidă serbare a trăgătorilor la ţintă, pe jumătate ostăşească; iar Rusia concentrează lîngă graniţa galiţiană şi la Bender trupe. În acest din urmă loc se pretinde c-ar fi concentraţi deja 45000 de oameni.
Într-adevăr redeschiderea cestiunii Orientului pare aproape şi aceasta în condiţii cît se poate de rele pentru noi, Germania ar fi neutralizată în acţiunea ei de cătră Franţa, pururi doritoare de răzbunare; Austro-Ungaria ar fi paralizată, prin gingaşele ei interese de pe Adriatica şi prin proiectele asupra Salonicului, de cătră Italia; Rusia ar rămînea deci din nou stăpînă pe sorţii Orientului.
Pe noi nu ne turbură atît amestecul nostru, poate neînlăturat, în vălmăşagul general, şi mai puţin ne turbură încă soarta patrioţilor cari mai prin reversibilitate, plătită înainte, mai prin directorate de bancă şi de drum de fier, [î]şi pregătesc bani albi pentru zile negre, spre a zbura în toate părţile la cea întîi bătaie de tun; dar ceea ce ne doare în adevăr e că, prin corupţia guvernanţilor noştri, se sleieşte atît de mult puterea poporului, precum şi încrederea ce-ar trebui s-o aibă în autoritatea patriei lui, încît în momentul suprem, ce se poate ivi de azi pînă mîine, el n-ar mai avea destulă tărie de-a cădea cel puţin cu onoare în lunga şi amara sa luptă pentru existenţă. dacă suferinţa cea mai grea, mizeria şi cotropirea de copitele unor armate barbare ar fi un merit în ochii cerului şi un titlu la viaţă, desigur că poporul nostru şi l-ar fi cîştigat de sute de ori în această existenţă chinuită pe care a dus-o pe pămînt. dacă ni s-ar da cel puţin posibilitatea de-a cădea cu onoare, luptînd pentru noi şi numai pentru noi, nu ca instrumentele unei politici străine, nu ca figuri de şah în mîna unor jucători străini! Tocmai cînd par a se arunca sorţii asupra noastră ca asupra cămăşii lui Hristos, în asemenea momente grele ţara e cu totul lipsită de reprezentanţii ei naturali, de tot ce ea are mai de caracter, mai onest, mai inteligent.
În locurile ce li se cuvin – cel puţin în asemenea momente – acestora şi numai acestora, se răsfaţă o plebe uricioasă şi lacomă ca şi corbii ce rotesc asupra unui om murind. Cum e înnăscut în aceste naturi catilinare, în aceste inimi pline de minciună şi venin, instinctul de corb şi de cucuvaie, de se plantează tocmai atunci asupra unei naţii cînd ea e în momente de grea cumpănă ?
Cu un semn de discordie ivit între actorii de căpetenie ai unei viitoare conflagraţiuni cată să privim şi incidentul foarte semnificativ al cestiunii dunărene. Cititorul nu va pretinde de la noi ca să emitem vro părere în privinţa acestui disentiment ivit în Comisia Dunăreană, căci o părere ar însemna un consiliu care, intrat odată pe mînele presei guvernamentale, ar fi tălmăcit şi răstălmăcit în toate chipurile; ba s-ar preface poate că-l urmează, s-ar preface că sînt de o opinie cu noi, pentru a ajunge la rezultate tocmai contrarii de cele dorite în interesul ţării. În toate cestiunile internaţionale, o spunem drept, ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sînt de-a dreptul acte de înaltă trădare, abstracţie făcînd de la toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adînc şi adevărat patriotism şi altele.
Nicicînd ţara noastră n-a avut mai puţini amici în afară care să ţină la ea într-un chip cîtuşi de puţin dezinteresat şi dintr-un punct de vedere ceva mai superior ca în momentele de faţă. De ni se oferă onoarea prezidenţiei în Comisia de supravegheare a executării reglementelor navigaţiei pe Dunăre, aceasta se face cu condiţia de-a fi pururea în minoritate; de ni se oferă sprijin, ni se dă cu condiţia de-a renunţa cu totul la neatîrnarea noastră în cestiunea navigaţiei. Între Scila şi Charibde, între stîncă şi stîncă, vasul statului român e condus de nişte cîrmaci cari nu gîndesc la cîrmă, ci la aşezarea în siguranţă a ceea ce-ar putea pune ei de-o parte în caz de naufragiu.
Tot în înlănţuirea evenimentelor espuse mai sus stă şi sosirea împăratului Germaniei la Ischl, unde a fost primit de împăratul Austriei şi unde au venit şi cei doi principi dunăreni. Fără îndoială că prezenţa acestor din urmă în locul de întrunire al suveranilor Austriei şi Germaniei cată să aibă un fond politic oarecare.
Ne-am întreba numai ce însemnează această prezenţă fără un singur ministru constituţional-responsabil! Pregăteşte-se poate o nouă ediţie a vizitei d-lui Brătianu la Livadia, unde s-a pus la dispoziţia unei puteri străine România, dată pe mîna cucernicului Simeon, fără ştirea Parlamentului, fără consultarea ţării? Nu ştim şi ni se face negru pe dinaintea ochilor cînd gîndim la ceea ce-ar putea să iasă pentru noi dintr-o nouă ieşire din neutralitate, din nouă aventuri.
Toată politica aceasta a d-lui Brătianu, a unui om înfumurat şi desert care nu e-n stare să vadă că nicicînd nu putem nici păstra, nici cîştiga nimic prin alianţe cu vecinii, e controlată ca din partea ţării, dragă Doamne, de Fundeşti şi Pătărlăgeni. Toată înţelepciunea politică a strămoşilor noştri s-a dus pe apa sîmbetei de cînd secta demagogiei lucrative guvernează România, o sectă care a ajuns pînă la gradul de-a tocmi străini cu simbrie ca să ne înjure în ţara noastră proprie. Şi cu toate acestea ţara noastră, în neutralitate şi în defensivă, ar fi neînvinsă cu toată slăbiciunea la care am ajuns. Dar nu! Ea trebuie încurcată, sau cu soarta unuia care să încheie pace în numele nostru, sau cu a altuia, care să declare război tot în numele nostru.
De-ar veni asupra noastră numai ceea ce-i scris prin fatalitate n-ar fi nimic; am sta sau am cădea cu credinţa în suflet şi din cenuşa noastră ar răsări viitorul. Dar nici asta nu ne e dat, căci fatalitatea e între noi înşine, e în acei oameni care a izbutit a constitui din gunoaiele societăţii române un partid politic şi o putere în stat, care au izbutit a băga veninul discordiei în naţie tocmai în momentul în care ea ar avea mai multă nevoie de trezvie şi de unire, de claritate în conducere şi de caractere nestrămutate.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI