S. S. Mihălescu şi-a dat demisiunea după cum se zice, deşi nu ştim dacă toată retragerea aceasta nu este numai pe hîrtie. Intimitatea d-sale cu corifeii politici ai roşilor mergea atît de departe încît în vremea din urmă trecuse zvon prin lume că d-sa va adopta pe un fiu al d-lui I. Brătianu, cînd iată că veni deodată istoria Warszawsky, ca un nor greu asupra întîmplărilor idilice.
Pentru a nu lăsa să se trezească lucrul, d. N. Moldoveanu ne trimite un răspuns la întîmpinarea lungă a d-lui Simeon Mihălescu. Acea întîmpinare, publicată într-un suplement al „Românului”, încunjură cu pază raportul no. 1479 din 20 mai 1878 a intendentului armatei ruseşti, general Rassisky, şi, spre a se şterge ca cu buretele declaraţia acestui general că nu a cerut care de rechiziţie nici pentru guvernul imperial, nici pentru Warszawsky, d. Simeon Mihălescu caută a atribui stăruinţelor d-sale urcarea tarifului de transporturi şi aceasta prin următoarele cuvinte:
Îmi permit a vă ruga să publicaţi cele ce am onoare a vă alătura, ca publicul să poată compara valoarea acuzaţiunilor ce mi s-au adus personal cu atîta sfruntare şi să poată să-şi facă convingerea dacă intendenţa, prin reprezintanţii ei, putea să mă mai şi mituiască cu bani, pentru că am contribuit din răsputeri ca să plătească preţurile din ultimul tarif şi cu modul de control cum s-a plătit, şi să poată, în fine, să se domirească că drept a avut Varşavschi să se plîngă, chiar dacă ar fi adevărat că s-a plîns, că mult l-a costat, ca bani, ca trudă, ca osteneală, ca să mă facă să stau încă în minister, din care am fost rugat pe d. Brătianu să mă lase a mă retrage dacă nu s-ar fi admis ultimul tarif, ca să lase altuia locul de a tolera antreprenori ca Moldoveanu şi Botezatu, să exploateze pe bieţii ţărani cu preţ mai de nimic în comparaţiune cu cele ce au fost nevoiţi a plăti.
Va să zică rezultatul contribuirii d-sale din răsputeri, a ameninţării că va demisiona dacă nu s-ar fi admis noul tarif, este
articolul V din convenţia cu Warszawsky, care se rosteşte astfel:
V. Plata unei zile de lucru să se fixeze la zece lei noi şi întorsul deşert la 5 lei.
Într-adevăr mare merit ar fi acesta dacă ar fi a se atribui d-sale. Din scrisoarea ce urmează însă cititorii vor vedea că tocmai contrariul e adevărat: că adecă intendenţa imperială a urcat de la sine preţul zilei de lucru la 16 franci, pe cînd d-nii Brătianu- Mihălescu l-au redus, în deplină cunoştinţă de cauză, la 10 fr.; că intendenţa n-a cerut rechiziţie şi că guvernul i-a dat-o lui Warszawsky ş.a.m.d.
Dar despre toate acestea vorbeşte mai pe larg scrisoarea pe care iat-o.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X