Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
De cînd datează esportul nostru de grîne, de atunci importul de fraze. S-ar putea zice că România a preschimbat păturile adînci şi binecuvîntate de Dumnezeu ale ţărinei sale pe vorbe deşerte, pe teorii de gazetă, pe subţiri apucături advocăţeşti ş.a.m.d., căci spiritele cele bune ce mai sînt în viaţă le datorim unei epoce cu mult anterioare celei actuale.
Între aceste fraze deşerte, fără nici un corelat real, căreia i-am consacrat atîte critice e şi aceea inventată de „Românul” şi afiliaţii săi, că dreapta conservatoare din România ar fi reacţionară, frază care s-a repetat de atîtea ori în viaţa noastră politică încît, conform proverbului latinesc calumniare audacter semper aliquid haeret, mulţi o repetă fără să-şi fi dat vreodinioară seama de înţelesul cuvîntului ce-l întrebuinţează, fără a se întreba cel puţin dacă o reacţie, în sensul apusean al cuvîntului, singurul adevărat, e măcar cu putinţă în România.
Cari sînt oare actele reacţionare ale dreptei conservatoare?
La unirea ţărilor, la alegerea unui Domn, au luat parte cu votul şi cu fapta conservatorii actuali, precum se poate constata din discuţiile Adunărilor ad-hoc.
Secularizarea averilor închinate se propune şi se obţine cu unanimitate de voturi de cătră un actual conservator. Oborîrea privilegiilor, egalitatea civilă şi instrucţiunea populară se datoresc conservatorilor.
Constituţia liberală de astăzi se propune de un guvern în majoritate conservator, se admite de cătră o Adunare în majoritate conservatoare, prezidată de d. M. K. Epureanu.
În privirea aceasta nu există absolut nici un precedent, care i-ar da cuiva ocazia de-a susţinea că dreapta a fost cîndva reacţionară. Dreapta a voit şi a realizat introducerea libertăţilor publice şi a mecanismului constituţional în ţară într-o măsură mult mai mare de cum au făcut-o vreodată liberalii. Dar pîn-aci, şi nu mai departe.
Republica de la Ploieşti într-adevăr n-a proclamat-o dreapta, pe Domn nu l-a ameninţat cu asasinarea sau cu detronarea, cu un cuvînt ea s-a mărginit la păstrarea, la conservarea instituţiilor actuale, nu a încercat însă nici a le falsifica, nici a le înlătura, nici în fine a le distruge.
O reacţie există în Franţa. Toate partidele monarhice de acolo, unele voind dreptul divin, altele apelul napoleonian, toate într-un gînd de-a răsturna Constituţia actuală a statului francez şi de-a readuce instituţiuni din domeniul trecutului, sînt într-un chip oarecare reacţionare.
Dar ce voieşte dreapta la noi?
Avem vrun candidat de domnie, voim măcar reintroducerea Reglementului Organic? Pînă şi copiii ştiu că asemenea imputări nu cutează nimeni a ni le face, nici adversarii noştri politici. Ştiind însă aceştia că termenul
„reacţionar” e odios în unele părţi ale Europei, fac sport cu această poreclă, atribuind-o nouă. dacă noi zicem despre liberali că sînt radicali, avem dovezi la mînă: avem „Republica Română” redijată de însuşi Pontifex Maximus al partidului, d. C. A. Rosetti, avem ediţia duodez a acelei republice la fericiţii Ploieşti.
Dar noi, reacţionari? De unde şi pînă unde?
E vrun Ioan sau Caliman Asan, vreun Bogdan Muşatin, vrun Vladislas Basarab ai cărora crainici şi curteni să fim; apărăm privilegii şi constituţii vechi; voim suprimarea libertăţilor publice, a egalităţii cetăţenilor? Nimic din toate acestea.
Ceea ce voim azi, precum am voit-o pururea, este conservarea intactă a acestei Constituţii , însă bineînţeles
intactă, căci e propusă de un guvern în majoritate conservator, votată de-o Adunare în majoritate conservatoare.
Prin intact înţelegem însă ca toţi factorii constituţionali să-şi îndeplinească misiunea ce li se atribuie, pentru a nu se confunda responsabilitatea lor. Camera să fie Cameră, să nu se amestece în atribuţiunile puterii judecătoreşti şi a celei executive; puterea executivă să nu ocolească responsabilitatea ce-i incumbă prin voturi servile; alegătorul să nu fie stînjinit de a-şi exercita dreptul lui printr-un sistem de presiuni morale şi materiale, de ameninţări şi promisiuni de funcţii şi favori.
Dacă însă, de la alegător începînd, tot constituţionalismul se mărgineşte la păzirea esterioară de formalităţi goale, pe cînd în fond tot spiritul Constituţiei e falsificat, toate garanţiile ei înlăturate, atunci nu mai poate fi vorbă de guvern parlamentar. Atunci avem a face c-o societate organizată de esploataţie care imitează ţara prin manopere machiavellice şi în contra ei dreapta constituţională e în apărare. Ea apără instituţiile actuale şi libertăţile publice.
Dreapta se poate numi cu drept cuvînt partidul constituţional; lupta ei e îndreptată contra partidului anticonstituţional, radical, care falsifică şi spiritul şi litera instituţiilor actuale, ducîndu-le ad absurdum şi inspirînd naţiunii neîncredere în eficacitatea lor.
Singurele analogii ce se pot cita între dreapta noastră şi alte drepte apusene e poate cu partidul conservatorilor republicani din Franţa şi cu cel constituţional din Italia. Faţă cu tendenţele unui Clemenceau şi a altora, republicanii conservatori apără Constituţia actuală a Franţei, instituţiile ei actuale.
Întrebuinţarea aceasta de porecle deşarte e îndealtmintrelea o sofismă comună şi veche ca lumea şi, precum lesne se vede, e ceea ce se numeşte în logică o petitio principii. În loc de a dovedi o teză, în cazul nostru în loc de-a dovedi prin fapte că dreapta voieşte trecutul, de unde apoi ar rezulta în adevăr că, e reacţionară, se aleg în discuţie din capul locului numiri, adecă vorbe, cari cuprind în sine deja concluziunea şi din a căror analiză lexicală să rezulte aceea ce mai întîi ar fi trebuit, după toată buna-cuviinţă, să se dovedească. Nepărtinitorul zice „cult” sau „religie”, amicul cauzei zice „pietate” sau „beatitudine dumnezeiască”, adversarul zice „bigoterie”, „superstiţie”. Nepărtinitorul zice „preot”, d. Sihleanu zice
„pochi”. Astfel cei ce discută trădează, prin chiar alegerea termenilor, intenţia pe care o au.
E într-adevăr trist ca nişte apucături sofistice, atît de vechi şi atît de cunoscute fiecăruia încît de la întîia vedere sar în ochi, să poată avea o influenţă oarecare asupra convingerii oamenilor.
Astfel însă stă şi cu dreapta conservatoare. Cei nepărtinitori o vor numi „partid constituţional”, adversarii de rea- credinţă vor continua a ne numi reacţionari, ferindu-se însă s-o probeze aceasta.
Am avut speranţa – vană poate – că în era nouă ce ni s-a creat prin Tractatul de la Berlin copilăriile şi poreclirile din trecut vor înceta.
Deşi presa guvernamentală nu încetează nici azi, cu toate că adeseori a ţinut seamă de argumentaţia noastră, de-a întrebuinţa termeni improprii în discuţie, ceea ce noi nu facem oricît de aspri ar fi termenii noştri, ne-a rămas a ne măguli cel puţin cu realitatea lucrurilor, cu numărul dispărînd al foilor oficioase, căci mai puţin decît una nu poate fi.
Afară de „Românul” nu mai e într-adevăr nici un organ radical care să poată fi luat în mînă măcar, necum citit. Specia presei radicale de răspîntii nu mai e reprezentată asemenea decît printr-un singur organ, pe care nu-l mai citeşte nimenea. Cît despre „Presa” centrului sau centrul „Presei”, ne credem dispensaţi, după probele vesele ce le-am dat despre consecuenţa cu care este condus acest organ, de-a mai insista asupra lipsei de gravitate a acestei alianţe de ocazie cu d- alde Dimanci, Pătărlăgeni etc., precum se esprimau odinioară confraţii noştri.
Astfel, calomnia că dreapta e reacţionară şi-a trăit şi ea traiul, şi-a avut şi ea epoca de înflorire sau mai bine de rodire, căci calomnia e criptogamă şi, învechindu-se pe terenul inundat de lumina mare a adevărului, se usucă şi dispare ca toate criptogamele ce rodesc la întuneric şi în umbră.
Deşi nu sperăm din partea confraţilor de la „Românul” că vor recunoaşte pe faţă eroarea lor, fie voluntară, fie involuntară, dar una ştim: că în contra evidenţei lupta e absurdă şi ridicolă ca şi acea a celebrului erou de la Mancha.
Absurzi sînt oamenii adeseori, ridicoli însă nu vor să fie nici cînd, şi teama de ridicol, pe care confraţii trebuie s-o fi avînd, ne deschide perspectiva de-a vedea dispărînd din dicţionarul nostru politic cuvîntul „reacţionar”, căruia-i lipseşte orice temei istoric, precum nu are nici o îndreptăţire socială.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI