Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Sînt acum nouă ani de zile, zice „Deutsche Zeitung”, cînd superbele Tuilerii şi strălucitul Louvru au pierit în flăcări. Adînc mişcată, Europa privea la acele îngrozitoare limbi de foc ale socialismului şi din toată lumea civilizată se auzi un strigăt de indignaţiune, un ţipăt de oroare în contra „simielor Marei Revoluţiuni”, cum numeşte un poet francez pe Ferré şi Raoul Rigault cu ai lor. Ceea ce n-au îndrăznit nici Marat şi Robespierre au cutezat a face piticii Comunei; ei puseră mîna sacrilegă pe martorii seculari şi de granit ai gloriei franceze; ei voiau să dărîme nu numai castelul imperatorilor urîţi, ci şi acel templu sublim al artelor la ale cărui strălucite figuri divine priveau cu admiraţiunea toate naţiunile culte ale globului.
După ce trecuse drama cea înfiorătoare, Franţa-şi răzbună cu severitate în contra comunarzilor. Ei fură împuşcaţi cu sutele pe cîmpia de la Satory ; cu miile fură deportaţi peste ocean spre Noua Caledonie şi în fine naţiunea franceză se crezu pe deplin asigurată în contra nefastei fantome roşie.
Comuna a cauzat mari prejudicii libertăţii Franţei; era p-aci să-i aducă moartea Republicei. Dacă Camera acelor adunături ar fi avut la îndemînă pe un pretendent potrivit, dacă Lulu n-ar fi fost prea tînăr, iar Chambord prea bătrîn, monarhia îndată şi-ar fi serbat învierea din morţi. Se ştie că cetăţenimea, îngrozitu de anarhie, dorea o reacţiune. Thiers fu răsturnat pentru că declarase că unica formă de guvernămînt posibilă este republica. Fu instalat Mac-Mahon pentru a pregăti restauraţiunea tronului şi au trebuit nişte silinţe nespuse pentru a feri noua suveranitate a poporului de un atentat şi a funda o Republică a republicanilor.
Cum vedem scopul cel mare s-a ajuns. Sînt trei ani de cînd Republica ne probează în fapt că este posibil un self- guvernămînt civil.
Conducătorii de astăzi ai Franciei, Grévy şi Freycinet, au urmărit o politică liberală şi onestă. Ei au căutat să asigure naţiunii franceze bunurile cele mai înalte: munca, pacea şi progresul.
Europa a privit cu invidie, la prosperitatea acestui stat peste care se părea că s-a vărsat un inexhaust corn de abundenţă şi de binecuvîntare cerească.
Marea criză economică, în calea ei împrejurul lumei, n-a atins întru nimic pe Francia. Casele Republicei erau pline de venituri bogate, putînd să întrebuinţeze pe fiece an cîte 2 şi 3 sute milioane escedente pentru lucrări de utilitate publică.
Francezii putură cu drept cuvînt să se laude cu restauraţiunea lor intelectuală şi materială; regeneraţiunea şi renaşterea Franciei era făcută.
Dar fantoma cea roşie?
Republica declară zîmbind că nu se teme de ea. Orice maladie socială, ziceau conducătorii Franciei, se vindecă prin libertate şi bunăstare. Să ne îngrijim numai de binele „maselor poporului”, să mulţumim numai acele straturi lihnite din cari socialismul îşi recrutează batalioanele de proletari şi fantoma roşiilor se va topi ca o negură uşoară la lumina soarelui. Republica nu a vorbit numai, ci a şi lucrat astfel şi lumea a privit un spectacol la care nimeni nu se aştepta. Francia îşi cheamă îndărăt pe cei zece mii de „fii pierduţi”, pe luptătorii Comunei, petroliştii esilaţi din anul cel nefast. Ei se întoarseră de peste ocean pentru a fi primiţi la sînul patriei.
De un timp încoace radicalismul a început iarăşi să-şi ridice capul cu o nemaiauzită îndrăzneală. Adresîndu-se către conducătorii Republicei ei strigă: „Voi n-aţi dat graţie comunarzilor, ci numai o parte din dreptul lor!” . Iar de pe tribuna Camerei şi prin ziarele socialiste ei sbiară cu sarcasm cetăţenilor. „Voi vreţi să ne iertaţi? Întrebaţi mai întîi dacă noi vă iertăm pe voi ?”
În zilele acestea este vorba să se facă Parisul teatrul unor demonstraţiuni enorme. Estrema aripă a radicalilor, ca şi pe timpul Imperiului, aranjează o mare scenă de cimitir. Capii lor au invitat deja legioanele de muncitori ai capitalei ca să se adune în Pére-Lachaise pentru ca în ziua morţii Comunei să serbeze pe „martirii politicei roşie sociale”.
Este evident că acest cult al petroleului cată să producă o impresiune din cele mai îngrijitoare, cu atît mai mult că socialismul lucrează şi în Cameră, tocmai ca un furios, la subminarea Republicei. Roşii se aliază cu negrii, Louis Blanc cu Cassagnac, pentru a răsturna republica cea moderată – fiindcă este moderată – şi de pe acum calculează cît timp se va putea ţinea la putere Freycinet şi cît Grévy, ba se întreabă chiar cît timp va putea rezista năvalei socialismului cel mai apropiat preşedinte al Republicei, adecă Gambetta.
Se pare că Francia alunecă cu o iuţeală nebună pe o pantă la capătul căreia stă căscat un abis roşu şi trei candidaţi de tron aşteaptă la pîndă ca mîntuitori ai statului după cădere. Şi mulţimea de primprejur, chiuind de bucurie, va striga: Popoarele trebuiesc guvernate cu o mînă de fier!
În interesul libertăţii europene este de dorit ca niciodată statul liberal francez să nu fie înghiţit de fantoma roşie, ca Republica să nu fie zdrobită de revoluţiunea sacrilegă!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI