De la o vreme ‘ncoaci mai multe telegrame vestesc că princepele Nikita al Muntenegrului ar fi plecat să facă pace şi că în urma suspensiunei ostilităţilor, tractările pentru stabilirea împăcăciunei între Poartă şi Muntenegru aveau perspectiva unei depline reuşite. Pe de altă parte ştim că Serbia n-au voit prelungirea acelui quasi – armistiţiu, nici gândeşte a se uni cu condiţiile de pace propuse de puteri, ci voieşte ca aceastea să rezulte dintr-o liberă şi neinfluenţată tranzacţie între ea şi Poartă. Se constată deci un antagonism de păreri între cei doi principi slavi, care îşi are începutul de la proclamarea lui Milan ca rege al Serbiei. De-aceea vom trebui să cercetăm mai de aproape cum de un titlu pe care Milan Vodă nici nu l-a primit încă poate să mâhnească pe voievodul Munţilor-Negri. Ţara acestui din urmă, săracă şi muntoasă, e patria acelor tipuri aproape omerice, acelor eroi legendari cari răsar din baladele popoarălor în genere. Născut din familia de viteji a Neguşeştilor, domnind preste o rasă de răzăşi liberi prin sărăcia lor şi dotaţi c-un rar curagiu personal, princepele Nikita samănă cu voinicul din poveste care-a plecat în lumea largă ca să afle”ce-i frica” şi n-a putut-o afla. Un asemenea tip de muntean trebuia să facă o impresie mare asupra unor popoare ca cele slavice de Sud, la care hrana sufletească consistă, afară de poezia bisericească, aproape numai în cântecele poporale. Nu trebuie să uităm că Nikita însuşi este un cântăreţ însemnat al faptelor străbune, el uneşte lira cu spada, e simplu în obiceiuri, vorbeşte şi se poartă ca fiecare din poporul său şi joacă rolul lui Ahil în acea adunare de bătrâni cari formează senatul muntenegrean şi unde se vor fi găsind mulţi Nestori cu barbele albe şi cu sfatul dulce ca fagurul de miere. În genere principatul pare a sămăna cu Sparta lui Lycurg, în care în şcoli se învăţa obligătoriu mânuirea armelor şi cântecele lui Homer, pe când cititul şi scrisul erau considerate ca un lux. E lesne de văzut de ce Nikita s-au lipit de sufletul popoarălor slave, de ce el părea cel menit de legendele vizionare ale lor de-a purta pe frunte coroana marelui regat sîrbesc, de ce în decursul războiului acest vis părea şi mai justificat.
Căci Milan a început lupta cu pierderi, ba până astăzi nu are de înregistrat nici o victorie, cu toate ajutoarele ruseşti; Nikita au repurtat două victorii însemnate, deci credinţa în menirea lui providenţială trebuia să crească. Deodată însă aceste credinţe, hrănite multă vreme în sânul neamurilor şi în sânul voievodului muntenegrean, se văd lovite de pronunciamentul lui Cernaief; senatorii din Cetinie văd coroana craiului Marco ridicată de-o altă mână, Muntenegrul redus de a lucra în interesul Serbiei ca un factor cu totul secundar. Aceasta a fost [o] lovire amară dată tradiţiei şi urmarea va fi, după cât auzim, că principele Nikita va încheia un armistiţiu pe trei luni şi se va mulţămi cu cesiunea portului Spizza şi a mai multor locuri de păşune din Herţegovina, lăsând realizarea visului marelui regat sîrbesc pentru alte vremuri, mai fericite.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 105