[„DEPEŞA DIN URMĂ…”] – de Mihai Eminescu [28 noiembrie 1882]

Depeşa din urmă prin care d. C. A. Rosetti a declarat a nu putea primi nici scaunul de deputat, nici acel de prezident al Adunării, din cauză că între d-sa şi majoritate există deosebiri de principii, a avut asupra multor spirite din partid efectul unui ferment de discompunere.

Onorabilii senatori şi deputaţi se adună şi se sfătuiesc de mai multe zile ca să afle un mijloc: cum i-ar pune capăt legei electorale actuale, pentru a o pune în concordanţă cu reforma comunală deja votată şi mai cu seamă cu dorinţa d-lui C. A. Rosetti de-a democratiza colegiile.

Se ştie că pentru a împlini dorinţa marelui om nu se cere nimic mai mult, nimic mai puţin decât convocarea unei Adunări de revizuire, în care părerile predilecte să întrunească o majoritate de două treimi.

În Cameră sunt aşadar elemente destule care înclină a cere convocarea unei asemenea Adunări, cu scopul de-a desfiinţa colegiul I şi al Ii-lea, temeiul oricării opoziţii, şi a pune în mâna partidului, cel puţin pentru timpul în care împrejurările ar îngădui rămânerea lui la putere, această armă cu două tăişuri.

Alţii, înzestraţi cu o doză mai mare de precauţiune, cari ştiu din esperienţă că soarta puternicilor din această lume schimbătoare este, întrevăd momentul în care alt partid ar putea ajunge sus, care, uzând la rândul său cu aceeaşi înlesnire de aparatul electoral preconizat de d. C. A. Rosetti, ar face orice opoziţie cu neputinţă.

Daca acest aparat e propriu a asigura domnia unui partid pentru un timp nedeterminat, el e un instrument totodată care, ajuns la mâna adversarului, ar servi de minune la nimicirea partidului liberal. Considerând mijloacele multiple de presiune, de cari dispune un guvern, atârnarea a o sumă de alegători de bugetul statului, miile de favori pe cari puterea are mijlocul de-a le împrăştia, ne întrebăm ce-ar mai deveni un partid în opoziţie, fie acela conservator, fie liberal, fără acea mână de oameni independenţi din colegiul I a căror cultură şi neatârnare [î]i face capabili a rezista ademenirilor şi a-şi formula votul după opinia lor mai bună, nu după interes? dacă în împrejurările actuale, când aceste colegii există, lupta e atât de grea şi atât de nepotrivită între guvern şi opoziţie, ce-ar deveni ea sub un regim electoral în care colegiile să fie astfel compuse încât de mai înainte să se ştie că sunt guvernamentale? Orice opoziţie ar fi nimicită; atotputernicia absolută n-ar mai găsi nici o margine, nici un frâu, nici un control în acţiunea ei.

Iată dar inconvenientele proprii a nelinişti pe partidul liberal, chiar şi a-i inspira teamă de acea atotputernicie pe care reforma Rosetti o pune în mâna unui om.

Guvernul, pe de altă parte, păstrează o completă rezervă faţă cu amicii reformei electorale. D. Ion Brătianu, care nu opune niciodată o părere proprie tendenţelor democratice ale amicilor săi, dar care cu toate acestea ştie a le înlătura de minune şi a face ceea ce voieşte, stă cu braţele încrucişate, un adevărat sfinx, înaintea partidului în discordie; nici ţara, nici amicii săi nu au mijlocul de-a afla în care parte înclină cancelarul, dacă el voieşte reforma legii electorale şi convocarea unei Adunări de revizuire sau dacă nu le voieşte.

Din esperienţă ştie fără îndoială că, în vremi de restrişte pentru el şi partid, singurul azil pe care-l aflară aspiraţiunile sale de mărire politică era acel colegiu I pe care reforma amicului său [î]l desfiinţează. În Ţara de Sus a Moldovei, pe unde şi-a ‘nţărcat dracul copii[i], cum zice românul, pe unde lupii Hotinului îşi dau bună dimineaţă cu lupii Dorohoiului, acolo a trebuit să alerge un om astăzi atât de popular, un om care râvneşte la renume european, pentru a fi ales! Căci atât de impopular devenise, în toate colegiile, în urma concesiei Strusberg, încât numai în acel colţ de ţară se mai afla o mână de oameni cari să-i aprecieze talentele, cu toate greşalele sale din trecut. Întrucât priveşte deci esperienţa personală a primului nostru ministru, desigur că valoarea pe care o dă colegiului I trebuie să fie foarte mare, desigur ştie ce pavăză puternică a libertăţii tuturor o formează tocmai acea mână de oameni, acele resturi de rasă încăpăţânată pe cari banul străin nu le-a putut desfiinţa încă.

Opune-va odiseea sa personală tendenţelor de reformă ale exilatului amic, primi-va atotputernicia cu picioare de lut care i se oferă? Nu ştim, dar, fiindcă omului [î]i place a spera ceea ce doreşte, ne permitem a crede că rezerva guvernului însemnează că el nu voieşte nici reforma electorală, nici electivitatea magistraturii. Deşi din relaţiile prezidentului de consiliu cu vestitul descoperitor al melcilor simpatici ştim că sâmburii demagogiei au fost semănaţi din tinereţe încă în creşterea sa politică, ştim pe de altă parte că, pe lângă teoremele abstracte de liberalism cari formează urzeala cugetării sale, mai are şi o doză de oportunism care-l fereşte de aplicarea pân-în ultimele consecvenţe a sofismelor anarhice.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.