[„ÎN NUMĂRUL SĂU DIN URMĂ…”] – de Mihai Eminescu [1 decembrie 1882]

În numărul său din urmă „Românul” contestă însemnătatea balanţei comerciale, pentru a se pune de astă dată în acord cu opiniile esprimate de d. Costinescu în Cameră, unde d-sa a arătat că balanţa comercială, astfel cum rezultă din statisticele oficiale, nu este un element cu ajutorul căruia s-ar putea judeca despre situaţiunea economică a unei ţări.

Discuţiunea noastră cu foaia guvernamentală e lesnicioasă. Pe când astăzi „espresiunea de balanţă comercială” este pentru „Românul” „goală şi fără de nici un înţeles”, tot această foaie emitea o opinie absolut contrarie acum doi ani. Deşi azi nu mai e „un element cu ajutorul căruia s-ar putea judeca drept situaţiunea economică a ţării, totuşi foaia acestuia d. Costinescu, reproducând după „Monitor” statistica importului şi esportului pe 1879.

Cifrele acestei statistice sunt foarte elocinţi. Ele dovedesc că Balanţa comercială a României e foarte rea şi îngrijitoare…

În cursul anului trecut averea publică a României a jertfit pe altarul progresului străinătăţii enorma sumă de aproape 66 milioane

Oricari ar fi teoriile ce se pot face asupra balanţei comerciale, nimic nu va putea suprima faptul, dat pe faţă de aceste cifre, că producerea noastră nu e îndestulătoare spre a acoperi cheltuielele ce facem, că pe fiecare an capitalul naţional se micşorează în loc de-a creşte şi, în sfârşit, că, mergând tot astfel, vom slăbi din ce în ce, până ce vom ajunge la inaniţiune.

Situaţiunea e grea şi perspectiva ce ne discopere din cele mai îngrozitoare.

Precum cititorul vede, limba nepreocupată a „Românului” era cu totul alta decât limba preocupată a oratorului care avea a combate pe un adversar politic. Pe atunci cifrele erau elocinţi, ele dădeau pe faţă faptul că producerea noastră nu e îndestulătoare, că capitalul naţional se micşorează, că mergem spre inaniţiune, iar astăzi? Astăzi aceleaşi cifre… sunt goale şi fără de nici un înţeles.

Astăzi „Românul” ne opune autoritatea d-lui Leroy – beaulieu. Între el şi „Timpul” nu stă nici un moment la îndoială. Ca să venim în ajutor confraţilor, le putem spune că acum doi ani ne puteau opune o autoritate şi mai mare încă, pe însuşi Adam Smith, împreună cu toată şcoala anglo – franceză a liberului schimb. Autorităţi de citat în contra teoriei balanţei există de mult.

Aşadar poziţia noastră faţă cu „Românul” e lesnicioasă: n-avem decât să-i opunem propriile sale cuvinte.

Dar nu de aceasta e vorba, căci de puţin interes e daca, într-o discuţie teoretică, noi sau adversarul ar avea dreptate. Lucrul cel important e decăderea economică a ţării, în special a elementului românesc, o decădere care ne face a lua apărarea „Românului” de-acum doi ani în contra sa însuşi şi de-a repeta ceea ce am zis în aceste coloane. Balanţa comercială defavorabilă dovedeşte, pentru o ţară agricolă, că ea consumă mai mult decât produce.

Plusul consumaţiunii ei se acoperă prin datorii contractate în străinătate. Puţine înscrisuri se află în ţara noastră; cele mai multe titluri ale statului şi ale societăţilor de credit sunt peste hotare, în mâni străine. Am putea zice că proprietarii adevăraţi şi în perspectivă ai bunurilor ipotecate din ţară sunt detentorii străini de titluri române.

De ce însă o balanţă nefavorabilă are o însemnătate escepţională pentru o ţară agricolă?

Pentru că ţările industriale introduc materii brute, plătite ieften, cărora prin muncă industrială le dau o valoare înzecită, încât acelaşi volum, aceeaşi greutate de materie e înzestrată, prin concursul aptitudinilor şi meşteşugului, cu calităţi ce nu le avuse înainte şi care-i sporesc utilitatea. Astfel producţiunea ţărilor industriale nu are virtual nici o margine; numai debuşeuri destule de-ar avea, ar merge evident în infinit. Din contra, producţiunea ţării agricole are margini determinate: pământul nu se poate înmulţi din cât este; productivitatea lui nu se poate spori în infinit, produsele în fine au, relativ, o valoare constantă. De ‘ndată ce anual se cheltuieşte mai mult peste această valoare constantă ţara nu mai află alt mijloc de a-şi acoperi deficitul decât ipotecând însuşi capitalul cu care lucrează-pământul.

Pentru noi nu e îndoială că statul agricol, pentru ca să prospereze, are nevoie de-o organizaţie mult mai simplă, mai patriarhală, mai puţin costisitoare decât statele industriale că cel dentăi, încărcându-se cu sarcini disproporţionate cu puterea lui de producere, ajunge a-şi împinge populaţiile în mizerie, o mizerie atât de acută încât pentru dări publice se vând oameni în piaţă, precum se vindeau negrii pe ţărmii Africei.

Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă aveţi încă ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.

Şi, dacă ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.

Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de – a – şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâni străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului.

Mai zilele trecute reprodusesem în „Timpul” un articol asupra situaţiei averii fonciare în România, scris fără îndoială de- un economist:

Oricine cunoaşte starea plugarului român – zice autorul – poate spune că o mare parte din proprietăţile cedate acum optsprece ani celor 800000 de foşti clăcaşi sunt vândute într-un mod mai mult sau mai puţin latent… Şi să nu se crează că lucrurile se petrec altfel cu proprietarii cei mari. Luaţi de curiozitate o plasă şi cercetaţi cine erau acum 50 de ani proprietarii moşiilor celor mari din acel ocol şi comparaţi acele nume cu ale proprietarilor lor de astăzi: veţi găsi că trei pătrimi din ele au trecut în mâinile grecilor, bulgarilor şi la evrei deghizaţi. Să nu ni se zică ca toţi vechii proprietari români au fost incapabili, risipitori şi jucători.

Ei bine, acesta e modul cu care se plătesc anuităţile şi disproporţia balanţei comerciale, acesta modul în care în genere un popor îşi plăteşte diferenţa între consumaţiune şi producţiune: înstrăinarea capitalului naţional. Această vorbă pe care foaia guvernamentală a rostit-o acum doi ani ar trebui s-o menţie şi astăzi.

Pentru cel care observă substituţia zilnică a elementelor române prin elemente străine, care vede cum totul ne scapă din mână şi că advocaţii şi politicianii noştri sunt cu desăvârşire prinşi de curentul de-a înstrăina prin toate mijloacele ţara lor, pentru acela perspectiva unui viitor mai bun pentru poporul românesc nu există. Rămas îndărăt din cauza nestatorniciei istoriei sale, trebuind să deprindă a priori şi prin şcoală oarecum ceea ce alte popoare au deprins prin tradiţie şi esperienţă proprie, fără putere de a putea rezista în afară, subminat de-o imigraţiune lacomă, numeroasă şi despreţuitoare de ţară, guvernat chiar de elemente străine, pentru cari patrie şi naţionalitate sunt nu convingeri ci pretexte de-a parveni, acest popor, cel mai numeros şi cel mai inteligent în Orient, e condamnat la o sigură pieire, precum e condamnat la mizerie. Dar se vor mai inventa încă zece, douăzeci de ani decoraţii pentru trădători şi pornografi, dar se vor mai improviza demnităţi publice pentru nulităţi şi pentru naturi catilinare, dar se vor mai vinde ţărani în piaţă pentru a hrăni pe aceşti oameni, în sine vorbind, istoria românilor se încheie în secolul acesta poate pentru totdauna.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.