După atîtea declaraţiuni formale ar fi poate de prisos a mai răspunde „Românului”, care nici acum nu încetează de a confunda partidul conservator precum el este astăzi cu partidul boierilor bătrîni din timpul Unirii Principatelor. De prisos ar fi însă a răspunde şi pentru consideraţia că, orice cuvînt am rosti, îl vedem pro primo rău înţeles, apoi răstălmăcit cu intenţii şi vederi cari nu sînt deloc coprinse în cuvintele noastre.
„Românul” face istoricul luptelor partidului roşu cu conservatorii de la 1848, cu cei de la 1858, cu cei din timpul domniei lui Cuza Vodă, şi apoi îşi asumă meritele Unirii, a împroprietăririi ţăranilor etc. asupra partidului pe care-l reprezintă.
Acestea sînt cu totul neexacte.
Întii, în partidul conservator de astăzi e în număr mare reprezentat partidul unionist din timpul domniei lui Grigorie Ghica VVd. Actele Divanului Ad-hoc din Moldova sînt deopotrivă iscălite de d-nii Lascar Catargiu şi Petru Movrogheni de ex., ca şi de Anastasie Panu şi de d. M. Cogălniceanu. E natural ca boierii din Ţara Românească să se fi temut de roşii, de aceste elemente necunoscute cari încercau a pune mîna pe stat; în Moldova însă această luptă între liberali şi conservatori n-au existat în privirea cestiunilor mari, încît în timpul Divanului] Ad-hoc lupta era între unionişti şi antiunionişti, abstracţie făcînd de la principiile lor de administraţie internă.
Caracteristic este deci pentru partidul conservator că, din momentul Unirii, el s-a contopit în amîndouă ţările, formînd un singur partid, pe cînd, din contra, liberalii din Moldova au păstrat caracterul lor deosebit de al roşiilor, căci în Moldova, din fericire pentru ţară, nu există încă roşii.
Aşadar, dacă roşii, cu titlul lor nou de partid naţionale-liberale sau liberale-naţionale, adoptat ca imitaţie a partidului judaico-oportunist din Germania, au avut vreo luptă de susţinut, aceasta n-a fost îndreptată contra partidului conservator cu cultura lui modernă şi cu vederile lui exacte, ci contra a o seamă de boieri din Ţara Românească cari ţineau grapă la tradiţiile ţării lor şi nu voiau să sacrifice nimic sigur pe lucruri necunoscute. Boierii, din punctul lor de vedere, aveau dreptate. Ţara Românească exista ca stat autonom de la 1260 70, va să zică bob numărat de şase secole, îşi avea deci viaţa ei aşezată, tradiţiile ei deosebite, şi era natural că Unirea, deşi se făcea cu o ţară tot românească, avînd deplină asemănare în datine şi obiceiuri, avea s-aducă mari schimbări, mai ales prin unificarea instituţiilor.
Altfel era cazul Moldovei. C-o sută de ani mai tînără decît Ţara Românească, ea a avut totdauna o poziţie mult mai espusă decît sora ei de peste Milcov. Doi vecini au avut aceasta, din cari cu unul s-a împăcat prin tractate, neutralizînd pe celalalt, care nu era pericolos prin împrejurarea că Ardealul era mai autonom faţă cu Ungaria decît Ţara Românească faţă cu turcii chiar. Moldova însă avea Polonia la nord, dar mai cu seamă la răsărit avea pe neastîmpăraţii tatari, pe neînfrînaţii cazaci, şi pe deasupra acestora avea în contra ei împărăţia turcească şi regatul Ungariei. Pe cînd însă un vecin al Ţării Româneşti slăbea, adecă turcul, vecinul imediat al Moldovei, rusul, se împuternicea din zi în zi, căci se substituise turbulentei Polonii puternica Rusie pe de o parte, puternica Casă de Austria pe de alta. Rezultatul împuternicirii vecinilor a fost că Moldova a pierdut două provincii. Era evi dent deci că esperienţele dureroase trebuiau să facă instinctul de conservare naţională mult mai susceptibil în Moldova decît în Ţara Românească, care n-avusese a deplînge acele dureroase pierderi.
Iată dar de ce partidul conservator de astăzi nu mai poate fi identic cu acela pe care d-nii roşii l-au combătut la 1848. D-nii roşii au fost şi au rămas liberalii unei provincii, conservatorii sînt un partid unul şi acelaşi în întreaga Românie. Nu există roşii în Moldova, sînt însă conservatori cu aceleaşi vederi în ţinutul Sucevei ca şi-n Banatul Severinului.
Rolurile sînt aşadar cu totul schimbate.
E asemenea inexactă aserţiunea „Românului” că partidul conservator ar fi fost contra împroprietăririi. Contra modului propus da, contra ideei, nu. În sine vorbind, atît meritul cît şi demeritul e al lui Vodă Cuza şi a lovirii sale de stat. Cumcă modul de împroprietărire a fost vicios se vede însă din rezultate. Niciodată ţăranul român n-a stat mai rău decît după împroprietărire, astfel cum ea a fost făcută.
D-nii roşii însă, cari combat lovirea de stat, au cu toate acestea pe autorul lovirii ca ministru de interne, au în cabinet pe omul pe care acum cîteva luni îl numeau prin „Românul” meşter în sustracţiune şi trădător al ţării în cestiunea izraelită.
Acum venim la legile conservatoare, votate de roşii în plină contrazicere cu principiile lor fundamentale. Punctul nostru de vedere e cu totul clar: rosii, ca partid politic consecuent şi onest, n-ar fi trebuit să le voteze.
Lupta noastră de căpetenie e o luptă pentru adevăr. dacă sînteţi liberali, fiţi ceea ce vă numiţi, conform proverbului „ori vorbeşte cum ţi-i portul, ori te poartă cum ţi-i vorba”. Ceea ce combatem dar în roşii e lipsa de caracter, pişicherlicul erijat în teorie de guvernare.
Azi d. Cogălniceanu e numit sustractor şi trădător, mîni e ministru al roşilor.
Azi veniţi cu presiunea străină, cu categoriile şi cu listele, mîni adoptaţi proiectul opoziţiei.
Gravitatea lucrului consistă însă în împrejurarea că un partid fără caracter, pe lîngă aceea că demoralizează poporul făcîndu-l a nu mai şti cu ce oameni are a calcula, mai e şi compus din oameni fără caracter.
Astfel un individ de la Piteşti în ajunul alegerilor promitea cetăţenilor că nu numai nu va da nimic evreilor, dar va propune gonirea lor din ţară. Acelaş individ, ales deputat, făcea parte din susţiitorii categoriilor. Există o suplică a alegătorilor din Piteşti care denunţă duplicitatea deputaţilor din acel judeţ.
Alături apoi cu neonestitatea pe teren teoretic, vine cea pe terenul practic, unde exemplele sînt înspăimîntătoare. De aceea nu lauda „Romanului” că roşii sînt adevăraţii conservatori, ci objecţiunea noastră principală are cuvînt.
În fundul inimei Voastre nici credeţi în ceva, nici voiţi ceva. Nu sînteţi un partid politic, ci o societate de exploatare, nu cu principiile voastre avem a ne lupta, ci cu apetiturile voastre. Pentru a arunca praf în ochii lumei sînteţi în stare, cu aceeaş lipsă de caracter, să votaţi azi o lege ultraliberală, mîni una ultraconservatoare, fără a pricepe nici pe una, nici pe alta.
Din cauza asta nu sînteţi democraţi, ci demagogi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X