Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
După ce apăruse articolul nostru privitor la numirea d-lui Candiano-Popescu în calitate de adiutant domnesc a ieşit în
„Românul” de la 19 noiemvrie pe pagina a doua, coloana a 3-a şi a 4-a cu garmond „Uă rectificare” neiscălită în care, după multe invective la adresa redacţiei, cari ne lasă indiferenţi pîn-în vîrful unghiilor, se zic următoarele:
În zadar organele reacţiei din ţară şi din străinătate strigă că numirea locot.-colonel Candiano în postul de aghiotant domnesc este o insultă pentru armată, fiindcă acest ofiţer este unul din principalii conspiratori de la 1866 în contra lui Vodă Cuza, fiindcă el a ridicat la 1870, 8 august, steagul revoltei.
În contra vorbelor răspund cu fapte şi desfid [pe] oricine a le putea combate în mod serios.
Va să zică necunoscutul domn neiscălit pe care-l vom numi d-nul „Uă rectificare” răspunde cu fapte şi desfide. Să vedem acum faptele d-lui Uă etc.
Mişcarea de la 8 august 1870 s-a întîmplat pe cînd d. Candiano-Popescu era demisionat din armată, pe cînd era un simplu cetăţean
ce lupta cu înfocare contra guvernului reacţionar de atunci. . .
Desfidem totodată pe reacţie de-a proba cu vrun act sau cu vrun fapt că locot.-col. Candiano-Popescu a fost din conspiraţia de la 11 fevruarie.
Pe cei cari au făcut pe 11 fevruarie istoria îi va judeca.
Ceea ce se poate imputa locot.-col. Candiano-Popescu este că s-a supus imediat şi fără nici o restricţiune guvernului provizoriu, ale cărui ordine le-a executat. Guvernului provizoriu, însă i s-a supus armata întreagă.
Desfidem pe reacţie să dovedească cumcă oştirea română a fost revoltată şi umilită cu numirea d-lui Candiano-Popescu ca adjutant.
de ce.
D. „Uă etc.”. ar fi trebuit în orice caz să ia autorizare de la actualul adiutant domnesc înainte de-a-l apăra. Se va vedea.
Să luăm lucrurile în ordine cronologică. Să-ncepem cu 11 fevruarie.
Va să zică d. Candiano n-a luat parte cu vrun act sau vrun fapt la conspiraţia de la 11 fevruarie. S-a supus, asemenea armatei întregi, guvernului provizoriu.
Aşa să fie.
Dar d. „Uă rectificare” ne desfide a proba, deci sîntem obligaţi moraliceşte de-a căuta probe chiar dacă am fi renunţat la aceasta.
Dac-am cita notorietatea publică, ea nu e un act sau un fapt şi actele sau faptele au nenorocita natură de-a se petrece într-un timp oarecare. Acel timp trecut, nu mai rămîne din acel act sau fapt decît mărturisirea şi proba după indicii.
Am cita martori oculari, dar pot să fie reacţionari ascunşi, deci părtinitori.
Pe cine să cităm? Oare dacă l-am cita de d. Candiano însuşi ca martor, dacă am lua vorbele sale proprii, nici astea nu ar fi crezute? Credem că despre d. Candiano îndeosebi d-sa însuşi e în orice caz un martor ce se poate invoca.
Într-adevăr în şedinţa Camerei de la 27 ianuarie 1869 d. Candiano rosteşte următoarele cuvinte:
…veritatea o spun chiar acelor cari sînt mari, chiar d-lui Dimitrie Ghica, care mai alaltăieri, cu jumătate voce, cînd mă suiam la această tribună, se adresa la unul din colegii săi şi zicea: „Poftim, s-a suit şi ăsta să lumineze ţara! „De unde-a mai ieşit şi ăsta?”
Ei, d-le Dimitrie Ghica, de unde am ieşit? În noaptea de la 11 februarie am fost la d-ta să te duc la palat să te fac vornic şi d-ta dormeai tun cu uşile închise şi numai doi cîini lătra (ilaritate, aplauze). Strigam „D-le Ghica, d-le Ghica, aidi la palat ! Te-au făcut vornic !”
… nimenea nu mă auzea, nimenea nu mă simţea.
Facultatea de-a face vornici în noaptea de la 10 spre 11 fevruarie 1866 nu e, după d. „Uă rectificare”, nici act nici fapt care să probeze participarea la conspiraţie.
Dar armata s-a supus guvernului provizoriu? Da, a doua zi după publicarea abdicaţiei lui Vodă Cuza, după ce noul guvern se constituise şi dezlegase prin publicarea actului lui Vodă Cuza oştirea de jurămîntul ei.
Dar mişcarea de la 8 august s-a întîmplat pe cînd d. Candiano era demisionat, pe cînd era un simplu cetăţean ce lupta cu înfocare contra reacţiei. Participarea la mişcare a unui simplu cetăţean era permisă, mai ales în contra reacţiei.
Fie ş-aşa.
Părerea noastră este că un simplu cetăţean care ia parte la o răsturnare, fie chiar numai fictivă, a suveranului, nu mai poate fi sergent, necum adiutant domnesc. Dar nu de părerea noastră este vorba, căci noi vom invoca un judecător mult mai aspru al unei mişcări antidinastice şi acest judecător va fi … iarăşi d. Candiano însuşi.
La 1864 generalul Macedonski, demisionat încă de la 1862, se pune, după cererea sa, în neactivitate, se aşază la
pensie şi se şterge din controalele armatei (decret domnesc din 30 martie 1864).
Va să zică devine un simplu cetăţean demisionat.
Cu mult în urmă, sub domnia lui Vodă Carol şi sub ministerul d-lui Brătianu, apare într-o gazetă o scrisoare a cetăţeanului demisionat, în care acesta critică modul superficial al d-lui Brătianu de-a organiza armata. Între altele generalul Macedonski zicea:
Să nu crează d. Brătianu şi Rosetti cu ogeacurile dumnealor că vor putea aduce la venetici cari să ducă la măcelărie pe copiii şi fraţii noştri tratîndu-i de proşti din ţara proştilor… Aci nu mai e vorba să dăm cîteva parale pe la scăpătăciunile din Germania; este vorba de ţara noastră, de onoarea noastră, de sîngele nostru în fine. Niciodată nişte vagabonzi mercenari nu vor comanda pe români… Toţi (junii ofiţeri) sînt plini de onoare şi zel, şi, oricît de proşti li s-ar părea oamenilor cu capetele de urs de la nordul Germaniei, sînt între aceşti juni mulţi cari la timp vor putea proba unor semeni venetici cine sînt cei proşti.
La 1869 cabinetul Dimitrie Ghica-Cogălniceanu îl reprimeşte pe generalul Macedonski în activitate, numindu-l şef al diviziei I.
Atunci d. Candiano se ridică în Adunare si, întemeiîndu-se pe scrisoarea publicată de cetăţeanul simplu demisionat, protestă contra reprimirii în activitate, rostind următoarele cuvinte:
Ce mai are sacru d-sa? (generalul Macedonski).
D-sa ne mai vorbeşte aci de prinţişorii din Germania şi alte pe cari mă opresc de-a vi le citi.
D. C. Pilat. Citeşte, cerem ca să citeşti.
D. Candiano. Nu d-lor, pentru că autoritatea mea nu-mi dă cuvintele acelea prin cari aş putea să stigmatizez aşa cum ar trebui să fie stigmatizaţi acei oameni cari scriu şi calomniază în contra tot ce avem noi mai sacru, în contra tronului României (aplauze). Sfîrşesc prin a face această declaraţiune:
Cabinetul de faţă a calcat Constituţiunea, a despreţuit armata şi a nesocotit tot ce românii au mai scump, tronul României, cînd a primit pe d. general Macedonski în activitate.
Observăm în treacăt că termenii din scrisoarea generalului Macedonski nu se refereau la cine credea d. Candiano, ci erau răsăriţi din nemulţumirea în contra proiectatei depărtări a misiunii franceze, pentru aducerea căreia în ţară generalul stăruise. Termenii erau îndreptaţi în contra unei eventuale misiuni germane. Cu toate acestea, numai pentru că un simplu cetăţean demisionat cutezase a pomeni de nemţi, merita să fie stigmatizat ca calomniator al tronului, iar cabinetul despreţuise armata, călcase Constituţia, nesocotise tot ce-i mai sacru şi mai scump, tronul, pentru că rechemase pe simplul cetăţean în activitate.
Cu măsura cu care măsuri ţi se va măsura, zice Biblia.
Generalul Macedonski n-a luat parte la 11 fevruarie, n-a scos „Democraţia” din Ploieşti, n-a fost capul mişcării de la 8 august 1870. O simplă scrisoare, publicată de un simplu cetăţean demisionat, [î]l făcea, după opinia d-lui Candiano, nedemn de-a mai figura în armată.
Ce merită d. Candiano după propria sa opinie?
Oedipus, fără s-o ştie, omorîse pe părintele său propriu. Devenind rege, ţara lui e bîntuită de ciumă, iar oracolul din Delphi, întrebat, răspunse că ţara nu va scăpa de rău dacă el nu va exila pe ucigaş. Oedipus, fără să cunoască pe ucigaş, [î]l condamnă astfel:
Exilat să fie din această ţară, nimeni să nu-l primească şi să nu-i dea ziua bună nici să-l îngăduie să ia parte la jertfele zeilor şi la rugăciuni, căci acesta ne-au pătat cu vina sa, precum zice oracolul. Eu însumi mă ofer ca aliat zeului, precum şi bărbatului celui ucis.
Iar dacă va fi petrecînd cumva sub acoperămîntul meu şi la masa mea şi voi şti-o aceasta, să cază blestemul asupra mea. Ca pentru tatăl meu mă voi ridica pentru mort şi voi căta să pun mîna pe ucigaşul lui.
Nenorocitul, pronunţînd acele cuvinte, nu ştia că el se condamnă pe el însuşi, că blăstemul [î]l invoca asupra capului său propriu.
Astfel e şi cu roşii. Cînd presupun a vorbi despre alţii, despre ei înşişi vorbesc şi din gura lor proprie auzim condamnarea lor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI