Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
E un semn de statornicia principiilor şi instinctelor noastre conservatoare dacă atentatul îndreptat în contra d-lui I. Brătianu ne-a indignat mai mult şi mai adînc decît pe chiar amicii săi politici. Adversari ai ideei că prin crime e cu putinţă a se îndrepta ceva în sînul unei societăţi, înfierînd asemenea odioase tentative, ori în ce timp şi-n orice loc s-ar fi întîmplat ele, sîntem siguri ca răul la care dau naştere e pururea mai mare decît răul pe care pretind a voi să-l înlătureze. Maniera noastră de-a vedea cuprinde în sine condamnarea atentatelor, întărită prin amărăciunea că omorul lui Barbu Catargiu a rămas nepedepsit, că asupra d-lui Lascar Catargiu, om atît de drept şi de sincer, s-a ridicat asemenea braţul îndrăzneţ al unui atentator.
Dar dacă maniera noastră de-a vedea implică condamnarea atentatelor, dacă atmosfera principiilor conservatoare le esclude, n-o putem susţine aceasta şi despre principiile la cari s-a închinat grupul roşu din ţara noastră.
Precum nu e minune dacă Robespierre cade prin teoriile şi nedreptăţile aceleiaşi revoluţii căreia-i dedese naştere, tot astfel nu e minune dacă un roşu, un luptător în alegeri, ridică mîna sa asupra capului partidului său propriu.
D. Brătianu e unul din cei mai populari oameni de stat ai României. Dar a devenit popular nu prin ceea ce-a făcut pentru binele public, ci prin ceea ce făgăduia pe cînd era în opoziţie, făgăduinţi pe cari nu le-a împlinit nicicînd. D. Brătianu a devenit asemenea un om ilustru prin miile de gazete care-i trîmbiţau numele său alăturea cu nenorocirile noastre. Şi dacă d. Brătianu nu e atît de ilustru ca Erostrat nu d-sa e de vină la aceasta, ci numai împrejurarea că opera strămoşilor noştri, vechea Românie, distrusă în favorul ideilor cosmopolite, nu era o zidire de-o văzută frumuseţe, ca templul Dianei din Efes. Era o zidire ideală a cărei risipă n-o putea simţi şi deplînge decît cel ce avea în inimă multă iubire de patrie şi o pictate aproape religioasă pentru spiritul drept şi eroic al trecutului nostru.
Popularitatea ce consistă în esploatarea idealelor de progres e periculoasă, pentru că nu se bazează, ca cea adevărată, pe binele pozitiv ce l-ai făcut unui popor, ci pe binele ce promiţi a i–l face de acuma înainte, pe care-l promiţi chiar atunci cînd ştii că este irealizabil.
Dar popularitatea d-lui Brătianu mai are şi o altă origine. Deşi e dureros a o discuta, totuşi vom face-o, nu numai pentru binele ţării, dar pentru binele d-lui Brătianu însuşi. Trebuie să se ştie că un om care-a fost obiectul unui atentat, chiar de-ar fi adversar, devine simpatic părţii bine-cugetătoare a ţării şi asigurăm că şirurile de mai jos, chiar de-ar părea recriminaţiuni, nu sînt în esenţa lor imputări adresate adversarului, ci argumente adresate omului cugetător în contra manierei de-a vedea pe care-o are el şi partidul său.
Vom lua aceste argumente precum partidul roşu le prezintă în curgerea vremii.
La 1848 s-a făcut asemenea o tragere la sorţi ca cea indicată de Pietraru. Era vorba a se trage la sorţi asasinul lui Vodă Bibescu. Dac-am întreba cine-a prezidat la acel act, d. C. A. Rosetti şi-ar pleca ochii.
Fiind în Franţa, d. Brătianu ia parte la tentativele de la Opera Comică şi de la Ipodrom, cari aveau de scop uciderea împăratului Napoleon III. Numai amabilităţii împăratului şi împrejurării că poliţia a considerat acea tentativă ca pe-o scenă melodramatică de operă bufă d. Brătianu are a mulţumi că n-a fost pedepsit mai aspru pentru participarea sa.
La 1870 „Românul” scria despre Domn că e un pion din şah în mînele unui jucător dibaci cum e d. de Bismarck.
Ş-această supremă trădare se va săvîrşi oare cu concursul unui guvern compus de români?!! Şi agintele supus al d-lui de Bismarck va găsi oare în România români destul de deznaturaţi cu cari să execute acest suprem ordin al stăpînului său?
Aci Vodă e numit un agent al cărui stăpîn e d. de Bismarck şi carele, împreună cu români denaturaţi, săvârşeşte o supremă trădare în contra ţării.
Nu e decît natural dacă acelaşi partid al cărui şef e d. Ioan Brătianu i-a trimis la 1876 Domnitorului, printr-un actual ministru plenipotenţiar, sfatul tăios „de-a scuti ţara de-o crimă”.
Tot la 1876 s-a săvîrşit asupra d-lui Lascar Catargiu un atentat. „Românul” dădea seama de acest fapt cu jumătate gură, părînd aproape a justifica ceea ce se întîmplase.
Vedem asemenea în Paris pe fiii d-lui C. A. Rosetti întitulîndu-se „revoluţionarii români” şi felicitîndu-se cu d-l Henri Rochefort, cu deportatul Rochefort, cu acela care are la redacţia sa numai puşcăriaşi, după propria sa afirmare.
Dar cîte se vor mai fi întîmplat pe cari nu le ştim, pe cari nu le putem proba cu acte autentice? E pentru noi sigur că din partea partidului azi la putere s-au tocmit un om însărcinat să asasineze pe d. Cogălniceanu. Acelui om nu i-a lipsit voinţa, ci numai curajul de-a-şi împlini fapta.
Orice tentativă criminală are însă două elemente; întîiul e înclinaţie naturală a acelui criminal, elementul vinei sale proprii pe care o espiază prin pedeapsă.
Dar al doilea element sînt motivele determinante, sînt acele justificări pe cari logica patimei sale le scoate din fundul sufletului. Acea legitimare pe care însuşi Satan ar găsi-o pentru a se arăta alb din negru ce este.
Din acest punct de vedere judecînd vom vedea că sistemul de guvernămînt al d-lui Brătianu şi al partidului său a creat atmosfera în care asemenea fapte sînt posibile, în care autorii lor găsesc o legitimare a scopurilor lor.
Cînd un om ce, după propria sa mărturisire, soldat fiind, a luat parte la răsturnarea suveranului său şi care, după ştiinţa tuturor, a proclamat răsturnarea Domnitorului la Ploieşti, devine sub d. Brătianu adiutant domnesc, ataşat ca om de încredere pe lîngă suveranul pe care a voit să-l răstoarne, d. Brătianu va permite tuturor rebelilor libertatea de-a conchide că impunitatea unui atentat la siguranţa statului şi a formei de guvernămînt e, sub domnia sa, un titlu de recomandaţie pentru a înainta pe scara ierarhiei sociale.
Cînd d-l Brătianu nu se sfieşte a recomanda în Senat pe un om ca d. Costinescu ca unicul bun pentru a ocupa o înaltă demnitate în stat, pe un om de o elementară ignoranţă, e evident că d-sa a ridicat neştiinţa la rangul de titlu de recomandaţie. Orice ignorant ambiţios [î]i poate cere d-lui Brătianu o laudă egală.
Cînd, în chiar Camera roşie, unii membri ai partidului guvernant, oameni poate simpli, dar cinstiţi, se-ntreabă cu mirare de unde amicii apropiaţi ai d-lui Brătianu sau protejaţii de aproape ai d-lui C. A. Rosetti, cari pînă alaltăieri n-aveau nimic, au astăzi, după cîţiva ani de guvernare, averi mari, e evident că, în sistemul de guvernămînt al d-lui Brătianu, chiar necorectitudinea în afaceri materiale, ca să nu zicem malonestitatea, e un titlu de merit.
Cînd, în şedinţa de la 25 fevruarie a.c., d. Simion Mihălescu „ridică numai un mic colţ al vălului care acopere scabroasa afacere”, iar afacerea e canonizată prin trecerea la ordinea zilei, d. Brătianu va concede că această canonizare e tocmai atmosfera necesară, plină de electricitatea crimei.
Crede oare serios d. Brătianu şi partizanii săi că, ridicînd impunitatea înaltei trădări, ignoranţa, ameninţările de asasinat la rangul de titluri de merit, a putut-o face aceasta fără o adîncă primejduire a spiritului public? Crede d. Brătianu că nu se vor găsi oameni cari să ia la serios principiile pe care d-sa le-a practicat la Ipodrom, la Opera Comică, la 1848, la 1876, şi cari să-şi zică în sine-şi că atentatul e o virtute, precum înalta trădare e un merit?
Astfel teoriile roşii îşi dau roadele lor naturale.
Daca deplîngem şi condamnăm atentatul o facem, pe lîngă sentimentul general de oameni şi de creştini, şi dintr-un punct de vedere propriu nouă şi numai nouă, propriu ideilor conservatoare.
Din punctul de vedere cosmopolit şi roşu d. Brătianu nu culege, din nefericire, decît ceea ce-a semănat din nou în ţara noastră dreaptă şi veche. Stîrpindu-i-se prin idei importate din cîteşipatru unghiurile lumii idealul ei religios şi naţional, nimicindu-i-se poate viitorul ei material, vechea Românie – acum o Americă dunăreană – a devenit o mlaştină de scurgere nu numai pentru prisosul moraliceşte bolnav al populaţiunilor europene, ci inteligenţa naţională a devenit o mlaştină de scurgere pentru ideile nesănătoase din Apus.
Cu drept cuvînt dar un ziar din provincie esclamă, la înregistrarea odioasei fapte: „Ale tale dintru ale tale, Brătiene!”
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI