Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Am discutat ieri cu nepărtinire efectele dezastroase pe cari principiile profesate de partidul d-lui Brătianu au trebuit să-l aibă asupra spiritului public; am arătat atmosfera încărcată de electricitate care s-a creat prin demoralizarea conştiinţelor, prin necredinţa în merit, în adevăr, în muncă, pe care sistemul liberalismului roşu a trebuit să-l înrădăcineze în inimi.
Dar numai asupra conştiinţei poporului s-a exercitat trista influenţă a ideilor partidului roşu?
Ce sentiment cată să se fi înrădăcinat în inima Domnitorului faţă cu acea categorie de oameni cari ieri l-ameninţau şi-l batjocureau, azi îl linguşesc?
Din cîte am scris noi, adesea a vorbit patima politică, adeseori am discutat cu amărăciune, nu tăgăduim, rolul de regulator pe care ar trebui să-l joace Coroana în luptele noastre politice. Dar în mijlocul acestei discuţii sîmburele unei negre îndoieli încolţea în adîncul inimei noastre. Ce respect, ce iubire mai poate avea suveranul nostru pentru un popor unde impunitatea rebeliunii, a libertinajului penelor şi gurilor sînt merite, sînt titluri de recomandaţie, sînt chiar substanţa pe care se întemeiază un partid atît de numeros ca cel roşu?
Un grup de oameni cari abia proclamaseră la Ploieşti răsturnarea formei de guvernămînt şi a dinastiei se recomandă
– peste cîţiva ani – Coroanei spre punere în funcţiuni, şi condeiul răbdător al suveranului iscăleşte.
Un ilustru academician descrie, sub pseudonimul Erdman de Hahn, persoana Domnitorului ca pe principala cauză a tuturor nenorocirilor noastre, ba o descrie ca fiind în conivenţă cu gheşeftarul Strusberg şi cu prinţişorii coţcari. La venirea ministerului liberal, Domnul îşi rezervă anume ca pseudonimul de mai sus să nu fie colegul d-lui Brătianu, iar acesta izbuteşte totuşi a-l introduce. Condeiul răbdător iscăleşte decretul de numire. Acelaşi academician scoate din arsenalul istoriei şi a vastelor sale cunoştinţe o armă pe cît se poate de periculoasă, teoria că, în caz de necesitate, uciderea regilor e permisă, ilustrul teoretician nu se sfieşte a fi astăzi ultradinastic.
Un scriitor de pasquiluri, pe cît de nesărate pe atît de meschine şi veninoase, îndreptate însă contra familiei domneşti, e propus să fie recompensat cu singura medalie cu care la noi se recunosc merite literare şi ştiinţifice. Condeiul răbdător recunoaşte că în adevăr acele pasquiluri constituie un merit literar.
Un altul zice că „un abis e între tron şi ţară”. Abisul încetează de-ndată ce se umple c-un portofoliu ministerial. Dar i se mai prezintă şi alte lucruri vederii suveranului.
Un om e implicat într-o mare afacere pe cît se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om e mănţinut în funcţie; dirijează, însuşi cercetările făcute în contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Aci el însuşi denunţă. că există această scabroasă afacere, dar majoritatea roşie a maturului corp trece la ordinea zilei, lăsînd să recază colţul vălului ce se ridicase.
Cînd vedem pe suveran înregistrînd, desigur nu cu nepăsare, toate lucrurile acestea, ne vine a întreba ce soluţiune să dăm problemului psicologic a acestei nesfîrşite îngăduinţi.
Noi am discutat rolul de regulator al vieţii politice pe care-l exercită Coroana pretutindenea şi am ajuns la concluzia că „un suveran nu poate, fără paguba ţării şi fără viciarea spiritului public, să renunţe la prerogativele sale”. În orice caz, dacă pentru tăria unui decret de numire, înaintare, decorare, se cere semnătură capului statului, acesta e în drept de-a o refuza, de-a opune legitimul sau veto unei propuneri incorecte sau imorale a ministrului său.
Dar aci vine întrebarea dacă, faţă c-un spirit public adînc viciat, faţă c-o societate unde rebeliunea, ignoranţa, spiritul de gaşcă sînt merite, Domnul mai e în stare de-a-şi exercita rolul său binefăcător în viaţa constituţională; dacă, maleabilitatea caracterelor roşii nu i-a inspirat sentimentul că acel corectiv al controlului său ar fi o zădărnicie, dacă în fine n-a renunţat de-a spera roade mai bune de la generaţia actuală. Un principe la poarta memoriei căruia bat atîţia muritori e din natură predispus a nu prea crede protestaţiile interesate ale oamenilor, dar ce preţ va mai pune pe caracterul unui om care, printr-un simplu decret, devine, din antidinastic dinastic, din republican monarhist, din liberal autoritar, din rebel credincios, din pasquilant umilit primitor al medaliei Bene-merenti?
Influenţa manierei de-a vedea a roşilor s-a reflectat aşadar cu aceleaşi rele urmări şi asupra poporului şi asupra suveranului.
Dacă ni s-ar cere formula după care se manifestă activitatea suveranului în urma marilor decepţiuni ce i le-a pregătit partidul roşu, am zice că. M.S. Regală vizează în adevăr la consolidarea dinastiei şi a viitorului ţării, însă nu pe aceeaşi linie cu tendenţele actualităţii, ci pe-o linie paralelă. Înmulţirea armatei, asigurarea succesiunii la tron, o sporire continuă a puterii Casei sale proprii şi o continuă zădărnicire a tendenţelor revoluţionare ale partidului roşu, prin faptul că, ajungînd la putere acest partid se renegă, se dezminte, face contrariul de ceea ce zisese, iată elementele cari ne fac a admite că există o deosebire între viitorul pe care Domnul l-o fi sperînd pentru ţara menită a fi moştenirea dinastiei sale şi între viitorul poporului care locuieşte în această ţară.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI