Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Fără a prooroci, am spus-o, din capul locului, că partidul guvernant va pune toate resorturile în mişcare spre a da alegerilor pentru consiliile judeţene o nuanţă politică pronunţată. Deşi, mai mult decît oricînd, ţara are nevoie de nepărtinire şi corectitudine în administraţie, deşi simte un adevărat dezgust pentru această transplantare a esclusivismului de partid pînă şi în îngustele cercuri ale judeţului şi comunei, deşi, în fine, prin manoperele atotputerniciei guvernamentale se trage pînă şi acest teren de activitate publică de sub picioarele majorităţilor locale pentru a-l supune procedimentelor cunoscute ale majorităţilor parlamentare, totuşi, mai departe decît oricînd de un regim de adevărată libertate, enciclicele papei din Strada Doamnei plouă, şi părintele revoluţionarilor din Paris, cari se complimentează acolo cu zgomot cu foştii corifei ai comuniştilor, crede de cuviinţă a-şi atribui în public toate meritele şie, toate demeritele altora.
Am pierde numai timpul discutînd cu d. C.A. Rosetti. Procedura d-sale e întrucîtva analogă cu aceea a d-lui Brătianu. dacă Matei Basarab a făcut vrun bine în ţară, desigur d. Pătărlăgeanu l-a sfătuit să-l facă; dacă s-a ridicat Tudor Vladimirescu contra grecilor, aceasta se datoreşte liberalilor; daca, în fine, toate punctele liberale şi naţionale ale Constituţiei de astăzi: abrogarea privilegiilor, egalitatea civilă şi socială, libertatea conştiinţei, accesibilitatea tuturor la funcţiile publice, repartiţia fără osebire a dărilor, sinodalitatea autonomă a bisericei române, secularizarea averilor închinate, c-un cuvînt, dacă toate reformele cari le avem de bine de rău s-au votat de Adunarea ad-hoc din Moldova, compusă din conservatorii actuali, atunci toate acestea se datoresc d-lui C.A. Rosetti. Nu e nici logică nici bun-simţ în atribuirea aceasta – dar ce face? Douăzeci de ani d. C.A. Rosetti urmează această tristă meserie şi n-ar fi natural ca doftoria întăritoare să-l schimbe deodată într-atîta încît, din şef al partidului roşu, să devie o dată măcar ceea ce nicicînd n-a fost: amic al adevărului!
Fiindcă lumea s-a săturat de a asculta pe onorabilii Fleva, Serurie ş.a., sau, ascultîndu-i, nu le dă nici o crezare, în programul de acţiune pentru alegerile judeţene era desigur înscrisă şi ieşirea în scenă a prinţului Dimitrie Ghica. Dintre toate ziarele, noi am făcut mai puţin caz de aceasta. Dacă d. Stan Popescu e liber în România de-a se proclama dictator al republicei Ploieştilor, nu to[c]mai din graţia lui Dumnezeu, dar prin voinţa naţională; dacă aşadar demagogi de rînd ridică stindarde de principii şi iau aere de oameni mari, desigur că nici legile, nici datinele generaţiei noastre nu se opun ca un om de vaza şi de influenţa unui Dimitrie Ghica să profeseze orice credinţe va voi, să susţină pe cine i-o plăcea. N-am făcut din aceasta nici o acuzare şi admitem ca pe deplin îndreptăţită o schimbare de principii sau o schimbare la faţă.
Prinţul Dimitrie Ghica s-a numit pe sine însuşi în parlament conservator, mai mult încă, pretindea frumosul rol de a mîntui partidul conservator în momente de pericol, a fost şef al unui guvern prezident al unei Adunări conservatoare. Cu toate acestea nu facem nici un caz din acestea; precum nu se pot opri în zilele noastre schimbările de religie tot astfel nu se pot reproba nici schimbările de idei politice, fiindcă numai fanaticii mai numesc astăzi o schimbare de convingeri apostazie. Dar un lucru desigur că e discutabil în toată schimbarea aceasta. Nimic nu se întîmplă în lume fără cauze, trăim în lumea strictei, fatalei cauzalităţi. Aşadar, pentru a esplica, nu a justifica, o schimbare, ne rămîne a cerceta cauzele, şi acestea iar nu se pot vedea decît din motivele pe cari le invocă prinţul însuşi pentru a esplica trecerea sa în tabăra liberală.
Aceste motive – am dovedit-o în două numere trecute – sînt foarte vechi, sînt spuse demult de alţii, încît ne-am mirat numai cum de ele n-au avut acum douăzeci de ani asupra prinţului salutarul efect de a-l înfrăţi cu d. C.A. Rosetti. Căci, sau motivele invocate de prinţul Ghica sînt cele reale, şi atunci schimbarea aceasta ar fi trebuit să se întîmple demult, sau ele sînt numai pretextate, şi atunci ne-ar rămînea sarcina, cam ingrată, de-a cerceta înşine adevăratele cauze ale neaşteptatei fraternizări cu eternul Serurie.
Iată pentru ce am aşteptat într-adevăr ceva nou din gura respectabilului nostru concetăţean. Schimbarea s-a făcut repede, cu venirea d-lui Boerescu la putere. Cînd doi oameni atît de rău trataţi de presa guvernamentală, precum n-au mai fost aproape nimeni în această ţară, simt necesitatea de-a da sprijinul lor unui partid care i-a numit vînzători de ţară, chemători de invazii, aruncători ai corpului sîngerînd al României la picioarele împintenate ale contelui Andrassy, cînd d. Boerescu a fost gratificat pînă şi cu epitetul de… pion denunţător al lui Vodă Cuza, prinţul va fi, credem, atît de echitabil cu noi de-a îngădui ca, în conformitate cu legile minţii omeneşti, să căutăm, în schimbările acestea, la raison suffisante, să simţim cel puţin trebuinţa unor cuvinte îndeajuns de puternice cari ar fi putut determina atitudinea d-sale în momentele de faţă.
Aceste cuvinte suficiente nu le aflăm între cele mărturisite, încît trebuie să admitem că ele fac parte din sfera celor nemărturisite. D-sa ne răspunde că n-a avut a ne spune ceva nou, că nu e Edison şi n-a inventat nici lumina electrică, nici telefonul. Desigur, nu; şi noi mărturisim cu mîna pe conştiinţă că prinţul în adevăr nici telefonul, nici lumina electrică n-au inventat-o şi temperamentul nostru nici nu ne îngăduie să aşteptăm asemenea lucruri de la domnia sa.
Regret – zise prinţul – că n-am talentul invenţiunii, căci aş inventa şi eu un instrument prin care să fac a străbate glasul poporului în inima acelor oameni cari mă atacă; să auză şi ei acel glas al poporului care geme din cauza luptelor noastre; să auză acel glas care zice: destul cu atacurile personale, înduraţi-vă, aruncaţi-vă ochii asupra noastră, a poporului. Protestăm în contra luptelor voastre. Luptaţi pentru principii, nu pentru ambiţiunile voastre personale.
Frumos şi bine zis.
Dar natural e din parte-ne s-auzim seria de principii pe cari le apără prinţul şi noii săi amici, de ex. ziarul
„Românul”? Dacă le-am şti ne-am uni poate cu ele. Căci din cîte s-au scris pe hîrtie nu s-a ţinut nimic şi, de vreme ce nu s-au ţinut, n-au fost adevăratele principii ale partidului.
Daţi odată pe faţă acele principii, să le cunoască lumea, să aibă măsura faptelor, înţelesul şi cheia acţiunii d- voastre. Toate partidele au făcut-o aceasta. De bine de rău, lumea ştie ce vor toţi. Numai marele partid să n-aibă o serie anume de principii mărturisite?
Oare programa nu consistă cumva dintr-un singur cuvînt: reversibilitate?!…
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI