Ieri s-a citit pentru a treia şi cea din urmă oară în Cameră declaraţia de revizuire a art. 7 din Constituţie, însă, deşi d. Furculescu a cerut a se deschide numaidecît discuţia asupra acestui obiect, majoritatea, de astă dată zgomotoasă, a Camerii a cerut continuarea votării bugetului, încît e probabil că discuţia a treia la mînă asupra articolului 7 se va începe abia sîmbătă, iar după votul al treilea Camera va fi de drept dizolvată.
Va să zică sîntem la spartul tîrgului.
Deşi sîntem departe a împărtăşi părerile esenţiale ale d-lui Furculescu, ne unim totuşi în părerea formală ce a emis-o d-sa, că graba în privirea bugetului ar fi fost cu cale acum cinci luni de zile, iar nu cu două zile înaintea dizolvării. Dar în zadar; unde cîntă cucoşi mulţi întîrzie a se face ziua.
Nu degeaba sînt în Cameră atîtea recunoscute capacităţi financiare precum d-nii Pană, Buescu, Sihleanu, Costinescu; trebuia neapărat ca existenţa acestor ilustraţiuni, acestor oameni mari ai României să aibă efectul ei şi la plăsmuirea bugetului, trebuia lucrul să se tărăgănească atît de mult pînă ce votarea va fi devenit cu totul de prisos, în sine vorbind, şi numai o formalitate goală de împlinit. O formalitate, da!, care zădărniceşte cu totul dreptul de control al Adunării asupra sămilor visteriei şi n-are alt scop decît de a acoperi prin nimenea responsabilitatea ministerului, oricît de pripite, oricît de factice ar fi sumele trecute la venituri, oricît de oneroase sau nejustificabile ar fi condeiele la cheltuieli.
Pe cînd Camera era la largul ei şi avea atîta timp înainte-i, pe atunci nu găsea vreme pentru bugete. Ba se discutau drepturile politice ale femeilor, ba atracţiunea pe care balonul captiv o exercita asupra d-lui Sihleanu, prezidentul comisiei bugetare, ba negustoria de principii era la ordinea zilei. Mai ales acuma, înaintea desfacerii totale, fiecare din d-nii deputaţi liberali scotea cu atîta ieftinătate principiile sale pe piaţa alegerilor viitoare încît ajunsese cîte zece mărturisiri de pur liberalism la leţcaia roşie; Camera ajunsese o prăvălie în care fiece panglicar cu mîncărime de limbă scotea cîte o panglică de un ceas şi jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri cestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea ţărei alegătoare. Verzi şi uscate, vrute şi nevrute, poveşti scrise pe apă, proorocii despre lucruri trecute, c-un cuvînt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupaţie a Camerei luni întregi dupăolaltă.
Şi acum, cînd e la adecă, cînd s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat şi votat, articolele bugetului zboară şi sfîrie unul după altul ca spiţele de la roată sau de la vîrtelniţă: vicepreşedintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschiză gura. Toată grija Camerei nu mai e ca bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mîntuie odată comedia; răspunderea ministeriului să fie acoperită prin votul unei Camere
neresponsabile … ş-atunci toate vor fi bune.
De se vor realege d-nii roşii, vor zice vorba celuia: „an n-am cîştigat, est timp am păgubit, la anul trag nădejde”. Dar de se va împlini nădejdea, de nu, puţin le pasă; ţara să trăiască, datoriile curg.
De nu se vor realege, atunci „prinde orbul, scoate-i ochii”, căci cine-i va putea trage la răspundere pentru votarea bugetelor şi pentru toate cîte-au păcătuit?
Asfef se exercită în România suveranitatea naţională, controlul ce naţiunea e chemată a-l exercita în afacerile ei, seriozitatea reprezentanţilor ei, c-un cuvînt astfel se joacă la noi farsa constituţională. Dar ea nu va mai ţine mult; numai pînă duminecă şi apoi … adio viaţă!
Sperăm că providenţa ne va scuti de-a revedea în viitoarele Adunări o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări nici naturi catilinare, despre cari nimeni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii şi advocăţei fără pricini, cari pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun-simţ.
De cînd există Obştească Adunare în ţările noastre o strînsură mai nevrednică de palavragii şi de naturi catilinare nu s-au mai văzut. Cartofori de profesie, stîlpi de cafenele fără rost şi mesteşug, indivizi cari au accese de delirium tremens, iată unele din elementele constitutive ale actualei Adunări, încît toate darurile şi podoabele sale natura pare a le fi grămădit asupra a o samă din deputaţii actuali. O slugărnicie necondiţionată la ordinele stăpînilor miniştri, o deplină absenţă de spirit şi o buimăceală necontenită la discutarea legilor, o înfiorătoare lipsă de patriotism la tratarea cestiunilor naţionale, iată atmosfera generală, iar asupra unor discuţii mlăştinoase, insipide, lipsite de spirit şi de voinţă spre bine, vezi răsărind cîte un chip ciudat şi baroc, cîte-o stîrpitură radicală în a cărei fiziognomie se concentrează oarecum toate trăsurile neplăcute ale tuturor naţiilor semibarbare din Orient, vezi tipuri atît de pocite încît abia [o] fantazie de caricaturist le-ar putea inventa, punîndu-se într-adins să le iscodească, iar etnologul ar sta cu braţele încrucişate înaintea acelor specimine, neştiind, nu între ce oameni, dar în genere între ce soi de fiinţe organice să le claseze.
E curios într-adevăr de-a se vedea cum un popor ca al nostru, căruia Dumnezeu i-a dat oase destul de proporţionate şi o isteciune îndestul de vie, şi-a prefăcut tocmai Adunarea în care ar fi trebuit să trimită tot ce are mai bun într-un fel de menajerie de curiozităţi etnologice şi zoologice, a cărei exemplare gîndesc şi vorbesc tot atît de ciudat pe cît de ciudate arată. Se vede că teoria de „om şi om” a fost pricepută la noi cu totul conform spiritului naturalist al secolului nostru, şi naţia a voit să trimeaţă un şir de specimine omeneşti dintre acelea cărora nu le lipseşte, pentru a fi pure expresii vertebrate ale regnului respectiv, decît deosebirea unui fir de păr aruncat într-o cumpănă. Ecce homo … Darwini, omul redus la ultima, la cea mai simplă expresie cu putinţă.
Dar ce să mai vorbim! Un proverb turcesc zice că, pentru cel ce înţelege, un ţînţar sună ca o trîmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege tobele şi surlele sînt în zadar; şi în orice caz lumina nu se aprinde decît pentru cei ce văd, nu pentru orbi. Domni-va aceeaşi orbire la alegerile viitoare ca la cele trecute, trimite-se-vor din nou aceleaşi incapacităţi personificate, aceleaşi ambiţiuni meschine, aceleaşi mutre imposibile în Adunările viitoare sau poporul rumânesc îşi va deschide ochii şi va refuza concursul la încercarea de-a se forma un nou cabinet de curiozităţi- iată întrebarea pe care noi, cîţi n-am pierdut pe deplin speranţa unui viitor mai bun, îndrăznim a o nega.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X