Între multele neplăceri ale vieţii desigur că polemizarea cu minţi radicale e una din cele mai mari.
În orice discuţiune serioasă şi onestă sînt cu putinţă numai două moduri: unul ad rem, care dovedeşte adevărul tezei în sine, altul ad hominem, care arată că adversarul a susţinut sau făcut însuşi luciul pe care azi îl combate.
Argumente ad rem nu s-au adus nicicînd în contra noastră, pentru că secta liberală consistă din oameni absolut incapabili, născuţi cu neputinţa de-a pricepe cel mai elementar adevăr chiar. Dacă le spui că o alianţă ofensivă nu se face fără tractat în regulă ei răspund c-ar fi nedemn de-a cere de la un împărat zapis şi chezăşie; dacă le spui că teoria de „om şi om”, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai cu semenul său ci chiar cu animalele, devine o stupiditate erijîndu-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sînge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină americană pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări, atunci domnii liberali te numesc evreofag.
Un comunard alungat din Paris, care-şi are învăţătura toată din academia „Le crapaud volant”, devine redactor al „Românului”, organul unui partid numeros; o facultate a Universităţii din Bucureşti e împuiată cu bulgari tîrzii la minte cari-n viaţa lor nu şi-au bătut capul decît cu cămătăria şi cărora omul prevăzător nu le-ar încredinţa viaţa unui cal, necum a unui creştin; aceşti bulgari cresc apoi la noi în ţară o generaţie diplomată şi privilegiată de ucigaşi, iar noi, dacă arătăm toate acestea, atunci… sîntem evreofagi. Ba unul din geniile acestea, născut în Bosnia şi care-a învăţat meşteşugul doftoricesc de la felceri turceşti, e pînă şi … senator, ales în capitala României, în centrul luminelor, dragă Doamne, şi în focarul naţionalităţii, ca o adevărată ilustraţie a libertăţii alegerilor. Să zicem că i-am fi opus acestui felcer turcesc tot ce-avem noi mai bun în ţara noastră, pe un prinţ de neam, pe un fiu de Domn de ex. al cărui tată să fi fost o glorie a paginelor istoriei ţării, ale cărui antecedente să fi fost cele mai nobile, mai curate şi mai generoase, ei bine, sîntem siguri că prinţul cădea şi că roşii alegeau tot pe doftorul Bosnagi.
Oare evreii sînt singurele elemente economiceşte şi moraliceşte nesănătoase care se scurg la noi în urma extremului liberalism al instituţiilor noastre, care nu cer altă calitate pentru aşezarea în ţară decît ca cel venit să fie animal vertebrat biman şi nimic mai mult? Evreii sînt elementul cel mai numeros, nu însă unic: diferiţii bosnagii şi redactori ai „Românului” intră în aceeaşi categorie a elementelor nesănătoase scurse de aiurea în ţară.
Repetăm deci că, îndată ce e vorba de întîmpinări ad rem, cari să se refere la teza în sine, niciodată nu le vom putea primi de la minţile radicale, pentru că acestea nu sînt în stare de-a recunoaşte nici chiar cele mai elementare adevăruri, nici chiar pe acela că, introducînd într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite şi americane, prefaci ţara cu necesitate într-o Americă nouă, într-o mlaştină de scurgere. Liberalii nu sînt nici măcar în stare de a vedea că aserţiunea noastră rămîne adevărată, abstracţie făcînd de la cestiunea evreilor şi de la soluţiunea ce-am propune-o noi, că e un adevăr neatîrnat de consideraţium sau de opinii de partid şi că, rostindu-l, nu devenim nici evreofagi, nici evreofili.
Aşadar cu argumente ad rem nu avem a ne ocupa, ci numai cu cele ad hominem, pe care „Românul” îndeosebi se încearcă a le aduce în cele din urmă două numere ale sale în contra noastră.
Dintr-un pasaj al nostru, scris în sensul celui de mai sus şi agravat totodată prin citarea art. 44 din Tractatul de la Berlin, „Românul” conclude că sîntem evreofagi.
Asta n-ar fi nimic, ar dovedi numai slăbiciune de judecată din partea adversarilor noştri şi nimic mai mult. Dar organul radical merge şi mai departe: neimpută că ne-am fi contrazis, c-am fi fost cîndva evreofili.
Apelăm la onestitatea „Românului” să ne spuie cînd?
Şi în ce mod se face imputarea aceasta? „Această tactică- zice „Românul”- deşi odioasă din punctul de vedere naţional, pentru că se adresează nu ţării, ci străinilor, al căror ajutor [î]l imploră în luptele interioare de partidă, nu e totuşi lipsită de oarecare dibăcie: ea constă în a susţine că guvernul şi cu partida liberală s-ar fi unit cu fracţiunea spre a rezolve cestiunea izraelită astfel cum voieşte fracţiunea”.
Cînd am implorat noi ajutorul străinilor în luptele interioare?
Cînd am susţinut că guvernul s-a unit cu fracţiunea spre a rezolve cestiunea în sensul fracţiunii?
Noi am imputat guvernului duplicitate şi fracţiunii asemenea duplicitate. Antecedentele cosmopolite ale d-lor Rosetti- Brătianu, drepturile femeilor, republica universală, participarea la atentatul Orsim, gheşeftăria proverbială a fraţilor fracţionişti, promisiunile şi înţelegerile d-lui C. A. Rosetti prin străinătate şi tonul semeţ înlăuntru, toate acestea ne făceau a crede că avem a face c-o nouă mistificaţie din partea roşiilor şi a fracţioniştilor. Ceea ce ne confirma şi mai mult în părerea aceasta este intimitatea vădită între fracţie şi guvern, cu toată logomahia din Adunări. Deci n-am putut vorbi despre o rezolvare a cestiunii în înţelesul fracţiei, pentru că această din urmă e bună-bucuroasă să-şi păstreze deputăţiile, advocaturile statului, prefecturele şi tribunalele-i, să fie păsuită la arenzile moşiilor statului. Cu acest preţ ea se mulţumeşte de a juca dublul rol de opoziţie din gură şi de votare pentru guvern la toate voturile pe faţă. Fracţia face opoziţie numai cînd ştie că opoziţia ei e inocentă; cum se clatină însă guvernul, ea sare îndată în ajutorul lui. Apoi fracţia mai are încă un drept de a fi ignorată: e puţin numeroasă şi compusă din nulităţi patente. C-un cuvînt fracţiune e un nume foarte potrivit, căci totul la ea e fragmentar: minte, caracter, avere, număr.
Din toate cauzele acestea nu putem crede că guvernul ar fi voind să rezolve cestiunea evreilor în sensul fracţiei, pentru că fracţia n-are nici un sens; ea n-a ştiut niciodată ce vrea şi e cel mult o companie de postulanţi şi arendaşi păsuiţi, nicicînd însă un partid serios, despre care s-ar putea zice că-n cestiunea cutare gîndeşte aşa sau altfel.
Dar să lăsăm acestea. N-am susţinut că guvernul a dat mîna cu fracţioniştii, ci din contra, că fracţioniştii au dat mîna cu guvernul- pe sub mînă, nu pe faţă. Indealtmintrelea fracţionişti sînt ai oricui le va da slujbe şi îi va păsui cu arenzile; noi ştim cazuri în cari capi ai fracţiunii au venit cu capul pe tipsie la miniştri conservatori, asigurîndu-i despre nestrămutata lor fidelitate. Aşadar la altceva.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X