În articolul nostru asupra „Băncii de Bucureşti” se strecurase ideea că, după intenţiunea unora din fondatorii acelei bănci, ea era menită să negocieze răscumpărarea drumurilor de fier. Această idee se răspîndise prin împrejurarea că banca s-a creat în momentul în care guvernul conservator negocia răscumpărarea unei părţi din căile ferate ale societăţii acţionarilor şi că ea a licuidat îndată ce proiectul de răscumpărare a fost respins. Am rectificat deja această aserţiune şi ne grăbim a da şi mai mult temei retractării noastre publicînd următoarea scrisoare pe care o primim de la prinţul Al. B. Ştirbei:
Domnule redactor,
Un articol al ziarului d-voastră din 31 octomvrie asupra Băncii de Bucureşti a dat ocazie jurnalului „Presa” a face apel la mine ca la unul care a făcut parte din membrii fondatori şi administratori ai acestei bance, ca să arăt daca: Banca s-a creat cu scopul anume de-a cumpăra acţiuni de drumurile de fier şi a le revinde statului, dacă a fost vorba măcar de-a cumpăra aşa acţiuni, dacă Banca a posedat vreodată o singură aşa acţiune şi dacă ea nu s-a desfiinţat numai din cauza începerii răzbelului între Turcia şi Rusia.
Mă crez dator, în urma acestui apel, a declara că este cu desăvîrşire inesactă aserţiunea că Banca s-a creat cu scopul anume de a cumpăra acţiuni de drumuri de fier. Mai declar că, pe cît a funcţionat Banca, cu toate că ar fi fost în drept să speculeze asupra a orice efecte publice fără ca să fie, pentru aceasta, bănuită de a lucra în paguba statului, n-a cumpărat nici o acţie, nici o hîrtie a Societăţei căilor ferate române. Criza din 1876, care a adus cădera Societăţii financiare, a Băncei din Brăila şi a altor case, a descurajat pe fondatori şi a făcut să înceteze operaţiile Băncei de Bucureşti. Licuidarea s-a hotărît, s-a şi făcut cu 105.
Cu toate că am o mare aversiune pentru asemenea polemice şi cu toate că aţi dat în numărul dv. din 3 noiemvre o mică satisfacţiune justei susceptibilităţi ce sînt în drept a simţi fondatorii acelei bănci, mă crez dator şi în drept a vă declara că aţi fost cu totul greşiţi în apreţierile dv. şi a adăoga că deplor asemenea polemice, cari nu pot avea alt rezultat decît acel de a stinge orice încredere în oamenii cei mai onorabili şi a ne face să fugim de orice întreprindere folositoare creditului nostru, lăsînd toate instituţiunile de asemenea natură în mîinile străinilor. Deplor cu atît mai mult acest sistem de polemică cu cît, prelungindu-se de mai mulţi ani, el a adus fatalul şi tristul rezultat că ţara nu mai are nici o credinţă, că s-au slăbit toate coardele energiei caracterului public; de aceea şi opiniunea publică şi-a pierdut toată vitalitatea ei, nemaiavînd nici o acţiune pentru a îndrepta adevăratele rele de cari suferim.
Primiţi etc.
Bucureşti, 3 (15) noiemvre 1879.
Alex. B. Stirbei
Frumoase într-adevăr şi juste sînt apreciaţiunile pe care principele Ştirbei le face asupra urmărilor polemicei ziaristice, numai ni se va permite a adăoga că nici inventorii sistemei nu sîntem, nici n-am găsi-o proprie întru apărarea intereselor publice dacă pana noastră n-ar fi adeseori mînată la această estraordinară asprime de unitatea fenomenelor din viaţa noastră publică.
Rugăm numai a se considera că de ex. ziarul „Românul” acum cîteva luni îl numea pe d. Cogălniceanu sustractor şi trădător şi azi îl vedem ministru de interne într-un cabinet roşu, rugăm a se considera că acum cîteva luni „Presa” compara pe roşii cu Hödel şi Nobiling şi că azi acelaşi d. Boerescu e ministru de esterne într-un cabinet roşu, apoi că un om care a scris pascuiluri asupra M. Sale Domnului a fost decorat cu medalia Bene-Merenti tocmai pentru acele pascuiluri, că şeful republicei de la Ploieşti a fost în urmă la mare vază şi consideraţie, ba însărcinat chiar cu paza siguranţei publice ca prefect de poliţie, şi cerem a ni se spune dacă aceste împrejurări, cari neapărat căta să vicieze caracterul public, au contribuit mult la împuternicirea coardelor lui şi la reînălţarea încrederii.
În acest vălmăşag avem cel puţin meritul de a voi să spunem adevărul, cîteodată concedem că într-o formă prea crudă, şi de a voi să ne recunoaştem erorile cu aceeaşi sinceritate cu care le comitem, de a rectifica deci şi în fond şi în formă oriunde am trecut peste marginele adevărului.
Mănţinem însă în favorul nostru justificarea că, dacă în cazul special al Băncii n-am avut dreptate, în privirea unităţii fenomenelor din viaţa noastră publică nu sîntem fără oarecare drept, pe care-l relevăm mai la vale.
Îndată ce aceste esplicaţiuni au fost date atît asupra formei cît şi asupra fondului, este de datoria noastră cătră istoria acestor din urmă ani ai vieţii noastre politice de-a afirma că, prin faptul participării d-lui Boerescu, fiind încă ministru, la fondarea unei bănci, a trebuit ce se nască în Consiliul Minştrilor conservatori o discuţiune formală asupra incompatibilităţii ce s-a născut că există între funcţiunea de ministru şi aceea de membru fondator şi activ al unui mare stabiliment de credit.
Singurul lucru incorect- alegem espresia lexicală cea mai adecuată din toate- era participarea unui ministru în asemenea asociaţiune. Deie-ni-se voie a releva în treacăt că e un espedient foarte uşor, deşi nu recomandabil, cel întrebuinţat de
D. Boerescu şi de „Presa” faţă cu „Timpul” de-a voi să prefacă simpla asociere a capitaliştilor la un institut de credit în solidaritatea acelor onorabile persoane cu rolul d-sale ca ministru şi cu intenţiile d-sale personale.
În ce consistă dar incorectitudinea? Primo: statutele băncilor, ca acelea ale oricăror societăţi anonime, trebuiesc, după lege, aprobate şi prin urmare controlate de Consiliul de Miniştri. Cum dară aceeaşi persoană (în cazul nostru d.V. Boerescu) putea a fi totdeodată şi ministru şi fondator al acestei societăţi comerciale, adecă controlator şi controlat? Al doilea: Banca de Bucureşti putea la orice moment afară chiar din chestia răscumpărării drumurilor de fier să facă operaţiuni de bani cu statul. Aci dar era să fie de nu ciocnire, cel puţin contrarietate de interese. Banca în calitate de comerciant ar fi cătat să puie un preţ cît de scump serviciilor sale, statul să le ia cît se poate de ieften. Cum dar aceeaşi persoană putea să-şi împace datoriile şi interesele sale în astfel de împrejurări? Ca fondator şi mare acţionar al Bancei, poate ca membru chiar în consiliul de administraţie, căta să apere interesele stabilimentului de credit, ca ministru era obligat a sprijini tezaurul public.
Se poate ca sentimentul acestei incompatibilităţi să nu fie atît de general încît să se poată cere recunoaşterea lui ca principiu în genere exijat de opinia publică; sigur este asemenea că d. Boerescu n-a înţeles această incompatibilitate şi că, nu mult timp, după refuzul colegilor săi de-a aproba statutele unei instituţiuni în care un ministru activ era fondator, d-sa şi-a dat demisiunea din minister, deşi nu putem şti dacă acesta a fost singurul motiv al demisiunii d-sale. Amintim în treacăt că alta a fost atitudinea altor persoane fondatoare a Băncii de Bucureşti, căci de ex. d. G. Gr. Cantacuzino şi-a şters numai decît semnătura dintre fondatorii acelei instituţiuni de credit şi a rămas ministru de finanţe.
Nu credem că se va tăgădui aceasta. Martorii sînt prea numeroşi şi prea înalt puşi ca să li se poată da o dezminţire şi se pot invoca cele mai auguste mărturii în cauză.
Am crezut de trebuinţă a releva aceste împrejurări pentru a restabili deosebirea între rolul cu totul corect al Băncii de Bucureşti şi între cel, nu tot atît de corect, al fostului şi actualului ministru de esterne.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X