În discutarea proiectului de maiorat pentru pămînturile ţărăneşti am dori deşi nu sperăm să fim scutiţi de întîmpinări de fraze ideologice şi de sentimentalism, care nu pot aduce nici un folos un discuţie şi nu sînt proprii decît a tulbura dreapta judecată. Şi, ca să nu mai fim siliţi a reveni în decursul discuţiei asupr a întîmplărilor de pînă acuma, le cităm în treacăt.
„Românul” numeşte proiectul feudal şi imoral.
Cea dîntîi întîmpinare e adevărată numai în cazul cînd ziarul partidului de la guvern ar fi voind să monopolizeze liberalismul nu numai pentru România, ci pentru Europa întreagă. În realitate o lege întocmai cu cea propusă de d. Carp a fost adusă în Parlamentul german de către grupurile liberale ale acelei Adunări.
Cît despre obiecţiunea a doua, e şi mai lesne de respins cu tot temeiul. Divizibilitatea iar nu m aioratul are efectele cele mai imorale. Căci: 1, sărăceşte clasa ţărănească prin diviziuni şi subdiviziuni ale locurilor de arătură, şi sărăcia e în toate lumea cauza cea mai de căpetenie a corupţiunii. Aceasta este atît de adevărat încît toate limbile făr ă escepţie însemnează defectele morale, corupţiunea, cu espresii împrumutate de la sărăcia economică. Vorba românească mişel, care însemnează azi „om de nimic”, însemna odată „sărac”; tot astfel franţu zescule miserable, germanul elend. Şi limba desigur că nu e făcută de bogaţi spre a batjocori pe cei săraci, ci aşa este. Sărăcia pentru mase e mult mai deschisă corupţiunii decît averea. Apoi 2. divizibilitate pămînturilor stabilită ca drept pentru moştenitori degenerează adeseori; aşa de ex. în Franţa şi î ntre saşii din Ardeal într-o imoralitate şi mai mare: în sistemul celor doi copii. Deşi atît codul austriac cît şi cel francez prevăd pedepse grave pentru nimicirea artificială a foetusului, totuşi poporul francez practică acest păcat, care e desigur culm ea imoralităţii, şi îl practică de teama divizibilităţii, de frica sărăciei. La engleji, unde nu există divizibilitate, nu există nici acest viţiu, de aceea poporul englez se-nmulţeşte, se colonizează în toată lumea şi e poporul economiceşte cel mai putern ic de pe glob.
Ideea că prin maiorat s-ar băga vrajbă între fraţi, ba între părinţi şi fii, e ieftină şi neadevărată, decît doar pentru grecii din Bizanţ. Numai acolo tatăl scotea ochii fiilor sau îi ucidea ca să se folosească singur de avere, numai acolo fiii scoteau ochii părinţilor pentru acelaş motiv; la alte popoare nu se întîmplau acestea. La români bunăoară exista pînă mai alaltăieri nu maioratul, ci minoratul, după obiceiul pămîntului.
Tatăl de familie îşi însura pe toţi fiii şi-i aşeza cum putea, adecă-i regula cu ceea ce în dreptul vechi român se numeşte peculium; iar fiul cel mai mic moştenea aşezarea şi lanul părintesc. Cu toate acestea se va afla arareori cazul în care fraţii mai mari ar fi urgisit pe cel mai mic pentru patrimoniul părintesc.
Hazlie e asemenea observaţia „Românului” că instituţia maioratului ar fi jidovească. dacă popoarele europene toate fără escepţie ar fi compuse numai din jidani, atunci da. Dar maioratul l-au avut toate popoarele moderne, unele în timpuri mai depărtate, altele şi-n ziua de azi, şi aceasta e una din cauzele pentru care au înflorit toate, iar dacă azi în multe părţi ale Europei el nu mai e necesar, cauza e că punctul de gravitaţie al statelor nu mai este agricultura, ca la noi, ci industria: nu satul, ci oraşul.
Dar la noi? Oraşele din Moldova sînt jidoveşti, Bucureştii chiar par aproape un oraş german, prin porturile Dunării averea şi influenţa în mare parte e în mîna grecilor, încît poporul românesc a rămas din nefericire restrîns la sat.
Nu zicem că nu trebuie să facem tot ce ne stă prin putinţă pentru ridicarea unei clase de mijloc pozitive la români, dar deocamdată puterea ţării noastre e satul şi acolo trebuiesc puse pîrghiile de ridicare.
*
Lăsînd deci la o parte toate obiecţiunlle sentimentale cît şi cele de morală, despre care am văzut că sînt false, să stabilim mai întîi metoda cercetării noastre.
Aci vom căuta să constatăm în prima linie următoarea deosebire între două maniere de-a privi natura statului şi ştiinţele cari-l ating. Maniera întîia e cea veche franceză din timpul enciclopedeştilor, raţionalistă şi deductivă, care stabileşte că libertatea de dispunere a individului primează orice alt interes şi că statul cată să fie oprit de-a esercita vro tutelă oarecare, fie asupra individului, fie asupra claselor. Stabilind principiul că omul e născut cu drepturi imprescriptibile, toate mărginirile acestor drepturi se consideră sau ca o uzurpare, sau ca nişte concesii făcute de individ societăţii.
A doua manieră de-a vedea, inductivă, deci bazată numai pe esperienţa faptelor, priveşte statul ca pe un product nu al raţiunii sau al unui contract sinalagmatic, ci al naturii, şi caută să stabilească atît legile după cari el se dezvoltă cît şi elementele din care se constituie.
Ea vede în libertate nu ceva înnăscut, ci din contra ceva cîştigat cu timpul, nu o substanţă, ci o serie de acte de eliberare, adică de accidente cîştigate de către om, carele dintru început, sub aparenţa unei absolute libertăţi chiar, nu era în realitate decît sclavul naturii şi al sem enilor săi.
Din acest punct de vedere trebuie privit şi proiectul de faţă. Trebuie studiată natura obiectului despre care tratează, deci natura micului imobil rural.
În cuvîntul imobil e cuprinsă deja natura. Nestrămutat, neaugmentabil. O naţie care posedă un milion de lei poate poseda pe viitor o sută de milioane fără ca să-i fi luat de la cineva; ea nu va putea nicicînd face ca un pămînt de zece pogoane să fie mai mare, nici ca ţara ei să fie mai mare decum este, afară doar de cazul anormal al războiului, cînd în fapt ţara originară tot nu sporeşte, ci i se adaugă altei ţări, scăzîndu-se ale altora.
Un pogon e un pogon şi s-a mîntuit acel un pogon nu-l putem nici întinde, nici strîmta, nici adăuga, nici scădea, el rămîne în vecii-vecilor atît de mare pre cît este. Este însă tot astfel cu averea imobiliară? Pe-o pînză de o întindere de un metru şi de-o valoare de un franc mîna unui pictor poate zugrăvi un tablou care să preţuiască 10000 de franci. Omul care nu va fi nicicînd în stare a face dintr-un pogon două, e însă în stare, punînd banul său numai în mişcarea cuvenită, să facă din o sută de franci o mie. Permită-ni-se spre ilustrare un paradox. Între un ţăran care are 2 stînjeni de pămînt şi unul care n-are nimic care-i mai bogat? Noi găsim că cel care n-are nimic. Cel care n-are nimic nu visează să esploateze un teren atît de mărginit, ci caută o treabă oarecare; cel ce are doi stînjeni, avînd închipuirea că posedă ceva, rămîne lipit toată viaţa lui de cei doi stînjeni şi pururea sărac.
Cine vede cum în Ardeal, în urma divizibilităţii, au ajuns pe alocurea moşiile ţărăneşti de cîte doi-trei stînjeni, cine vede apoi că urmarea divizibilităţii e curat proletarizarea populaţiei acela va înţelege de ce un popor cu oarecare tendenţă de a se- nmulţi, ca cel românesc, trebuie să cază la cumplită sărăcie, cum alte popoare mai temătoare de mizerie francejii de ex. şi saşii din Ardeal ajung de spaima divizibilităţii la sistemul periculos al avortării artificiale, la sistemul numai al celor doi copii. Şi acest sistem e deja întrebuinţat şi la noi, nu la ţărani, dar în clasele mai culte, a căror trebuinţe întrec puterea lor de preducţiune şi pentru cari copiii mulţi ar fi o sarcină cu neputinţă de purtat. Vorbim aici de un secret public pe cari nimeni nu l-a atins şi pe care îl pomenim numai pentru a arăta la ce căi periculoase de mîntuire duce în genere divizibilitatea averii dar încă divizibilitatea micelor bunuri imobiliare?
Aşadar pămîntul nu se poate nici lărgi, nici lungi din cît este. Dar, din contra, oamen ii au tendenţa de-a se înmulţi. împărţindu-se şi subîmpărţindu-se mereu suprafaţa de pămînt între un număr din ce în ce mai mare de oameni e evident că, deşi aceşti oameni vor avea aceleaşi, ba poate mai multe necesităţi decît părinţii lor mai puţini la nu măr, totuşi averea lor imobiliară va deveni din ce în ce mai mică. Care va fi rezultatul? Sărăcirea tuturor, proletariatul tuturor. Nu credem însă că cineva să susţie că proletariatul e idealul la care tinde un stat.
Aşadar divizibilitatea averii e bună l a cea mobiliară, care se poate înmulţi în infinit, nu însă la cea imobiliară, care prin chiar natura ei nu se poate augmenta.
Să ne închipuim de pildă o insulă de 40 pogoane, proprietatea lui A. Acest A are, patru fii, va să zică în generaţia a doua fiecare va avea numai cîte 10 pogoane, deşi fiecare din aceşti fii are aceleaşi trebuinţe ale traiului ca şi A. Dar fiecare din aceşti fii are asemenea cîte patru copii. Iată deja în generaţia a doua, fiind bătrînul A în viaţa încă, redusă suprafaţa de hrănire a fiecărui individ de la originarele 40 de pogoane la 2 1/2 pogoane. Şi cu toate acestea nepotul nu se va putea sătura dintr-o pîine de 16 ori mai mică decît aceea din care se hrănea bunu-său. Va să zică dintr-un om cuprins şi cu dare de mînă ne trezim peste 40 de ani cu 16 săraci cari s-ar bate ei în de ei pentru pîinea de toate zilele, rămînînd ca să învingă cel mai tare sau cel mai viclean. În cazul întîi e gata războiul civil, în al doilea demagogia.
Care ar fi dar urmarea neadmitem acestui proiect de lege? Aceea că peste 50 de ani în genere n-ar mai exista o clasă ţărănească în România, ci numai o turmă de adevăraţi proletari cu nominala proprietate de cîte doi-trei stînjeni de pămînt. Copiii acestor oameni, rău hrăniţi, rău îngrijiţi, vor merge din trea ptă în treaptă mai jos în privirea organismulni, încît ne-am pomeni într-o zi cu o generaţie de microcefali, precum se află deja îndestui prin oraşe.
Care ar fi urmarea admiterii legii? Întîi persistenţa unei clase certe şi totdauna avute de ţărani. Copiii acestora ar avea pînă la majoritate toate cele trebuincioase, deci condiţiile materiale ale unei dezvoltări normale a organismului lor. Înzestraţi cu această armă de căpetnie în lupta pentru existenţă, adică cu sănătate şi tărie fizică, din momentul în ca re n-ar mai avea nevoie de razimul casei părinteşti ar căuta de lucru. Fie că ar deveni arendaşi de parcele ale moşiilor particulare, fie că ar lua pe seama lor parcele din moşiile statului, ei astfel ar avea totdauna pe de o parte un razim în casa părinte ască, totdauna relativ mai puternică, pe de alta şi-ar lua nădejdea de a trăi pe o fracţie subdivizata de imobil de cîţiva stînjeni, pe care n-ar fi în stare de a-şi întemeia un cămin.
Trebuie să mai amintim că, pe cînd un imobil prea mic nu e în stare ni ci să hrănească pe proprietarul lui, unul mai mare [î]i dă putinţa de a face economii, de a strînge bani şi aceşti bani se înţelege că s-ar împărţi în mod egal între toţi fiii.
*
Dar şi un alt punct de vedere ni se mai prezintă.
Ce e de făcut cu moşiile st atului? Cu divizibilitatea actuală ţăranul se simte legat de sforicica lui de pămînt şi nu are nici cea mai mică aplecare de a lua pămînt de la stat. Cu toate acestea singurul viitor posibil al acestor moşii e ca ele să fie parcelate în mod sistematic şi c umpărate, fie prin anuităţi, fie pe preţuri de plătit înainte de către ţărani. Las’ că pentru vînzarea lor, aşa mari cum sînt, nu se găsesc capitaluri mari, dar chiar dacă asemenea capitaluri s-ar găsi, ele vor fi străine, ba mai rău decît străine, jidove şti. Din contra, pentru proprietăţi mici se grămădesc la noi în ţară cumpărătorii, pentru parcele în fine plătibile în anuităţi am avea pe toţi membrii familiilor ţărăneşti cari nu sînt primogeniţi. Iată dar perspectiva cea mai folositoare de a desface pro prietăţile statului în modul cel mai folositor naţiei şi poate cel mai folositor visteriei.
Aşadar efectele practice ale primirii acestei legi ar fi:
- Întărirea unei clase ţărăneşti avute şi neatîrnate.
- Desfacerea cea mai folositoare a bunurilor statului
- Înmulţirea populaţiei rurale; şi, ca urmare,
- Cultura intensivă a moşiilor mari particulare.
*
Obiecţiunea cum că prin aceasta cea mai mare parte a ţării se detrage comerţului nici e serioasă, nici e patriotică. Înainte de toate imobilele în genere n-ar trebui să fie obiectul speculaţiunilor comerciale.
Negoţ va să zică schimb de producte, fie industriale, fie brute. A vinde o moşie nu va să zică însă a schimba un product pe altul. De aceea e bine să restrîngem noţiunea negoţului la ceea ce însemne ază într-adevăr şi să nu credem că negoţul poate înflori prin speculaţiunea de imobile rurale. Prin aceasta totalul averii naţionale nu se va urca nicicînd, ba din contra va putea să scază, căci se operează asupra unui obiect a cărui valoare internă nu e a ccesibilă de o augmentare în infinit.
*
Foloasele politice pentru partide cari ar rezulta din admiterea acestui proiect sînt nule. Prin aceasta colegiile nu se înmulţesc, deputaţii acestor colegii nu devin altceva decît ceea ce sînt pînă acum, adecă candid aţi numiţi cu teşcherea ministerială, c-un cuvînt nici partidul conservator, nici nuanţele liberale nu pierd şi nu cîştigă prin admiterea acestui proiect. Din contra, prin modificarea art. 7 a cîştigat partidul roşu, căci evreii sînt în toate ţările din lu me liberali, deci şi la noi vor fi tot astfel. Prin urmare dacă liberalii pot face un bine general fără ca ei să piarză ceva, dacă pot da o probă de patriotism care politiceşte să nu-i coste nimic, n-au decît să admită proiectul, căci noi sîntem departe de orice gelozie şi ne e cu totul indiferent care partid va vota o lege care e în interesul general al ţării. Am aprobat legea în contra uzurei, deşi pornită din iniţiativa roşilor, vom aproba şi un vot dat pentru acest proiect.
Ultima noastră consideraţie, foarte gravă dacă se va uita cineva bine, e însă următoarea:
Din cauza unei ţesături întregi de nenorocite împrejurări statul nostru este slab în afară şi, ferească Dumnezeu, dar poate să i se întîmple ceea ce li s-a întîmplat în lumea aceasta şi altora, d e exemplu Poloniei sau Hanoverei.
Într-un asemenea moment proprietăţile statului ar deveni un adevărat dezastru pentru naţionalitatea noastră. Ele ar deveni proprietăţile unui stat străin, care le-ar coloniza cu străini şi astfel în corpul compact încă al naţionalităţii noastre ar intra colonii străine, precum au intrat de exemplu în proprietăţile statului din Basarabia, în proprietăţile mănăstireşti din Bucovina. Aceste moşii s-ar pierde aşadar fără de nici un folos, din contra, spre pieirea noastră.
Luptăm ca aceasta să nu fie nicicînd, dar în lupta noastră putem fi învingători, putem fi învinşi şi, precum un general bun, chiar sigur de victorie, va căta totuşi întotdeauna să-şi asigure retragerea, astfel prevăzătorii oameni de stat caută să gîndească şi la cazul cel mai rău care i se poate întîmpla naţiunii lor. A vorbi mai pe larg asupra acestui lucru ni se pare şi imprudent şi zadarnic. Dar, considerînd vremile grele în care trăim, şi posibilitatea oricît de mică a pierderii cauzii noastre, parcelarea sistematică a acelor moşii ni se pare o mare asigurare pentru împrejurări grele ale viitorului. Ca să nu lăsăm neesplicat nici un cuvînt, adăugăm că sub parcelarea sistematică înţelegem pe aceea care, îndeplinindu-şi scopul, n-ar îngreuia gospodăria statului şi nu i-ar micşora veniturile. Reproducem aci proiectul d-lui Carp împreună cu espunerea de motive citită în şedinţa Adunării de la 11 decemvrie.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X