În n-rul de joi (25 ian.) al „„Românului” găsim un pasaj pe care declarăm că nu-l înţelegem. Vorbind despre tot felul de acuzări ce se aruncă d-lui ministru de finanţe pentru reducerea rublelor, acuzări pe cari noi nu le-am împărtăşit decît în privirea unor cestiuni de amănunţime şi de aplicaţie, „Românul” cuprinde deodată următorul pasaj uimitor:
Generalitatea (adică naţia) pierde din vedere că, dacă guvernul n-ar fi primit rublele pe preţ de 4 lei la intrarea lor în ţară, Rusia ar fi impus cursul rublelor sale de hîrtie. În acest caz ţara n-ar fi pierdut o singură dată 7 şi jumătate la sută asupra rublelor de argint, ci de patru- cinci ori cîte atîta la sută asupra fiecării scăderi a cursului rublelor de h îrtie.
În treacăt constatăm că poporul românesc, cînd liberalii au nevoie de el, se numeşte naţiunea suverană, iar cînd acel popor exploatat devine neplăcut companiei Brătianu & Rosetti el se cheamă generalitate.
Apoi se zice că această generalitate uită un lucru, că Rusia ar fi impus rubla sa de hîrtie.
Dar generalitatea n-a putut uita un asemenea lucru din cauză simplă că… nu l-au ştiut niciodată. Cine a dat Rusiei dreptul de-a cere ca vînzătorul român să recunoască de bun şi vrednic de credinţă un sinet iscălit la o bancă din Petersburg pe care se zice că acea bancă va plăti o rublă de argint pentru petecul de hîrtie?
Generalitatea e în orice caz în drept de-a întreba quo jure s-ar fi cerut o asemenea monstruozitate din partea statului vecin, căci atunci s-ar putea ca şi turcii să pretinză să le primim al pari caimelele, austriacii să le primim Staats-bancnotele şi, odată erijată teoria aceasta în drept public, s-ar putea pretinde ca să primim al pari oricîte bancnote ni s-ar trimite din puternicele împărăţii Schaumburg-Lippe şi Monaco. C-un cuvînt generalitatea e-n dreptul său de-a crede că acea impunere se poate face neapărat la… Astrahan, dar de la Astrahan pînă la Prut mai e o bucată bună de cale.
Cumcă ruşii au putut să impuie în Turcia moneta de hîrtie e o mare nedreptate, din cauză că locuitorul singular nu poate fi făcut răspunzător pentru învingerile suferite de statul său, dar… Rusia era în război cu Turcia şi războiul explică multe. Eram însă noi în război cu Rusia? Nu. Din contră: prieteni, aliaţi chiar, o alianţă a căreia extremă onoare am plătit-o cinstit, cum se cuvine unor capete înţelepte ca ale noastre, cu Basarabia. Se mai cuvenea oare să plătim onoarea aceasta fiecare din noi în parte cu 50 la sută? Ruşii că-s ruşi şi tot nu credem c-ar fi pretins atîta veneraţiune din partea noastră, pentru că pravoslavnici sîntem şi noi „dar la rublă de hîrtie nu este pravoslavie”.
Dar precum nu vedem de unde ar fi putut porni impunerea rublei de hîrtie, adecă a sinetului mic emis de un stat ruinat, tot astfel nu vedem nici necesitatea de-a se primi rubla de argint pe patru franci, căci această monetă de metal este în parte un sinet au porteur, adică un sinet pentru cusurul cît nu s-ajunge pînă la 4 franci.
Şi într-adevăr aşa s-a şi întîmplat. Pîn-a nu ieşi decretul domnesc prin care se fixa cursul rublei de argint această din urmă era primită de negustori pe 3 şi jumătate franci, iar pentru restul pieţii era tinichea, încît cine avea poli imperiali de aur bea şi mînca, iar cine nu se uita şi răbda. Asta s-a întîmplat cele dîntîi două, trei zile după intrarea glorioaselor armii în ţară, adecă pînă în momentul în care s-a obştit carte domnească în toată ţara prin care se dispunea altfel.
Cu un cuvînt generalităţii nu i se putea impune nimic de către ruşi şi nici i s-a impus. Cine a impus generalităţii este tocmai guvernul roşu, care ne-a constituit trei ani de zile în cumpă[ră]tori unici ai rublei de argint şi ne-au cauzat prin aceasta un rău ce e departe de-a se mîntui prin reducere, deşi aceasta era neapărat necesară. Căci nu o singură dată ţara pierde 7 şi jumătate procente, ci ea va mai pierde încă, chiar atunci cînd s-ar face o reducere pînă la valoarea adevărată a rublei. D. Dim. Sturza, care o ştie foarte bine aceasta a spus-o în Cameră că bine ştie cumcă reducerea nu e mijlocul radical pentru stîrpirea răului şi că adevăratul leac e demonetizarea desăvîrşită.
Cauza pentru care rubla va rămîne pe multă vreme o calamitate ce nu se va putea lecui decît prin demonetizarea deplină este că argintul în genere scade la preţ din cauza înmulţirii lui şi va scădea mereu, pînă se vor istovi minele acum lucrătoare. În formă de ban argintul se mănţine la o oarecare înălţime numai atunci cînd s-a bătut în analogie cu numărul contribuabililor.
Afară de asta mai toate statele mari au demonetizat argintul şi au monetă curantă de aur. Între acestea sînt Anglia, Franţa (de facto) şi Germania, încît o mulţime de argint a devenit marfă care-şi caută stăpîn. Deci în momentul în care era prisos de marfă şi nici un cumpărător, d-nii roşii, din slugărnicie către ruşi, constituiesc ţara noastră în unic cum-părător al rublei cu preţul cel mai bun. Rezultatul a fost un adevărat potop de ruble, despre cari nu ştim pînă la ce punct vor scădea şi cari, cu cît mai multe sînt, cu atît mai puţină putere circulativă au.
Căci valoarea argintului se fixează prin proporţia în care el există pe piaţa universală alături cu aurul. Îndată ce prin supraproducţiune acea proporţie se clatină şi şovăieşte, argintul merge repede-napoi şi şovăieşte în mod primejdios, pînă ce producerea va înceta şi mulţimea lui va fi determinată şi neaugmentabilă, încît numai atunci se va restabili o proporţie oarecare şi vom şti din nou la cîtă valoare a-ncremenit argintul. Pînă atunci argintul se va potrivi numai pentru batere de mărunţiş, nu pentru monetă de valoare.
N-a fost totdeauna astfel, pentru că înainte vreme, argintul fiind rar, se potrivea asemenea pentru monetă curantă; astăzi însă banii albi sînt mai mult ori mai puţin o monetă fiduciară sau de credit, deşi într-un grad mai mic decît hîrtia. Neavînd destulă valoare intrinsecă, ca marfă sau ca metal, banul alb e cu atît mai preţios cu cît mai puţin este şi, dacă mulţimea banilor de argint e prea mică în raport cu necesităţile circulaţiei, atunci provine cazul că argintul are agio faţa cu aurul, că pentru patru piese de cîte 5 franci capeţi un napoleon şi ceva deasupra- caz care s-a întîmplat în Franţa. Dar acest spor de valoare nu e intrinsec, ci circulativ. La aşa căutare poate ajunge altfel şi banul de hîrtie, cînd nu se emite pe cît trebuieşte.
Dar este oare acesta cazul nostru?
Un ministru conservator (d. P. Mavrogheni) a emis 25 milioane de bani de argint româneşti, calculînd de fiecare contribuabil cîte 25 de franci. Destul şi prea destul. Liberalii, în momentul inundării cu ruble, au găsit că prea e puţin şi au mai emis 18 milioane bani de hîrtie. Dar alături cu aceşti bani de hîrtie avem azi cîteva milioane de ruble în ţară, pe cari le-am cumpărat cu aur şi din cari se vor schimba parte în 24 milioane mărunţiş naţional.
Avem însă nevoie de atîta mărunţiş, de atîta monetă fiduciară şi semifiduciară?
Noi credem că nu şi ne temem că politica financiară a roşilor se va sfîrşi cu un dezastru.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X