Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În privirea ideii de a ridica România la rangul de regat „Deutsche Zeitung” din Viena cuprinde următorul articol, care ni se pare a rezuma punctul de vedere austriac în cestiunea aceasta, care merită desigur a fi cunoscut.
Contra voinţei tuturor puterilor şi tuturor tractatelor Ţara Românească şi Moldova s-au unit acum douăzeci de ani într-un singur stat. Chiar după ce faptul se complinise, cabinetele i-au refuzat ani întregi sancţiunea lor; ele nu voiau să recunoască noului stat decât o existenţă provizorie, fără de nume şi cuvântul „România” se evita cu teamă în orice act oficial; pentru Europa nu existau decât „Principatele Unite”.
De atunci România şi-a cucerit de la puteri numele, de la sultan neatârnarea deplină; cu o statornicia tenace şi-a creat bazele unei existenţe sigure, necontestate de nimeni, însă nu numai indivizii, ci şi popoarele şi statele cresc, crescându-le aspiraţiile.
Românilor nu le mai e suficient ca patria lor să poarte pe viitor modestul titlu de Principat; România nu poate fi mai mare, încleştată fiind între puternici vecini; dar voieşte să însemneze măcar mai mult în lumea oficială; vrea să aibă un titlu care trage mai greu la cântar, care să-i dea rang şi poziţie între statele europene; voieşte din propria autoritate să înainteze la regat.
Ministrul Brătianu a mărturisit însuşi de la tribună tendenţa aceasta, şi nu e îndoială că a şi pus pe sub mână pe agenţii săi să sondeze ce vor zice marile puteri faţă cu plănuita înălţare de rang a României. Se pare că la început principele Carol a voit să adopte titlul de „rege al românilor”, dorinţă contra căreia cabinetul din Viena va fi protestat desigur, nu numai în Bucureşti, ci la toate cabinetele din Europa. Austria posedă între cetăţenii săi proprii trei milioane de români şi nu poate îngădui la graniţele ei un monarh care într-o zi ar putea să-şi interpreteze fals titlul şi să se adâncească din „regele românilor” în aspiraţiunile unui rege al tuturor românilor. Şi, într-adevăr, guvernul din Bucureşti a şi renunţat curând la această idee şi voieşte pentru principele ei numai designarea oficială de „rege al României”, care se va primi poate fără nici o rezervă de mai multe dintre puteri.
E aproape sigur că Anglia şi Italia ar notifica numaidecât recunoaşterea din parte-le a noului regat, în momentul în care li s-ar notifica din Bucureşti în mod oficial ştirea aceasta; Republica Franceză ar urma exemplului dat; Rusia asemenea n-ar rămânea îndărăt, pentru a recâştiga simpatiile pe jumătate pierdute ale românilor; deci n- ar mai rămânea decât Germania, care, cu toate relaţiile ei cu germanul Hohenzollern, ar aştepta se vede ce va hotărâ Austria mai întâi.
În Ministerul de Esterne din Viena atitudinea faţă cu această, cestiune de etichetă a fost pân’ acum cam rezervată: s-a relevat că un rege al României ar atrage după sine pe un rege al Serbiei; există temerea cum că noua strălucire ar produce în micii potentaţi ai Orientului ambiţii nouă şi dorinţe nouă. Ca principate, statele lui Carol şi Milan sunt destul de mari; ca regate li s-ar părea poate posesorilor lor prea mici şi sărace. Toate cuvintele acestea pot fi drepte şi întemeiate; noi credem însă că marea putere, Austria, ar face totuşi bine să nu le întrebuinţeze în privirea României. Vrînd – nevrînd, politica noastră orientală cată să urmeze marele principiu că interesele austriace din Orient nu se pot apăra decât prin favorizarea elementelor neslave. Turcia nu mai e capabilă de a exista; de mult e aruncată într-un trist provizoriu, deci cată a fi tratată ca atare; dar obnitenţii şi mlădioşii greci, războinicii albaneji, atât de geloşi de neatârnarea lor, harnicii români, înconjuraţi şi ameninţaţi din toate părţile de slavi – aceste ginţi sunt protejaţii naturali şi aliaţii locali ai Austriei; ele sunt tăriile înaintate în Orient, stavilele în contra fluxului panslavist, care mai curând ori mai târziu va ieşi neapărat din albie. Fie mai mult chiar decât o inofensivă dorinţă a ambiţiei care-i face pe români să-ţi întinză mâna după o sclipitoare coroană de rege pentru Domnitorul lor; totuşi Austria îşi va alege rolul celui mai cuminte dacă se va arăta coulante faţă cu micul stat vecin în această cestiune de formă. Se ‘nţelege că această coulance cată să fie reciprocă şi Austria are dreptul de a aştepta de la români mai multă preveninţă decât pân’ acum, dreptul de-a cere o compensaţie pentru oficiile sale. La Dunărea de Jos se decide tocmai acum o cestiune economică, vitală pentru statul nostru şi, dacă o mână spală pe alta nu numai în viaţă, ci şi în politică, „regele” Carol va concede poate că recunoaşterea Austriei face cel puţin cât un… avant-projet. Clară şi transparentă e politica alianţei austro-germane: ea caută în Europa menţinerea păcii şi în Orient dezvoltarea culturii; nu cu spada germană, ci cu munca germană ea voieşte să deschiză Orientul şi să-l ridice la înălţimea civilizaţiei moderne. Viitorul rege al României poate fi în alianţa celor doi împăraţi un al treilea, cu drepturi egale, şi, intrând în această alianţă, el nu va face decât să se asigure pe sine şi ţara sa în contra ameninţătoarelor furtuni ale marii răsturnări orientale.
România seamănă unei mici insule care mai curând ori mai târziu ameninţă a fi înecată de valurile unui imperiu slav de sute de milioane şi acest pericol nu se poate desigur înlătura prin satisfacerea unei deşertăciuni, printr-un titlu pompos, printr-o scânteietoare coroană de rege.
La acest articol n-avem de adaos decât că noua aspiraţiune pare a deveni atât de costisitoare ca şi aşa numita Independinţă. Suma ce ne-a costat independinţa se compune din următoarele condeie: 10000 de oameni morţi, în condiţie de mercenari, neputând fi ţara lor considerată ca putere beligerantă ; pierderea Basarabiei; cestiunea evreilor; ca consecinţă a acesteia răscumpărarea silită a drumurilor de fier; primirea Dobrogei fără Dominium Tristri al lui Mircea, adică fără un cap de pod, cu ridicola Arab tabie, împresurată de teritoriu străin şi dominată cu peste 20 metri de tabia Medjidie [i]. Fără însă a avea ce în arta militară se numeşte un cap de pod nimeni nu va fi naiv a ridica pod în bătaia tunurilor de la Medgidia. Iată condeiele independinţei. Condeiele preţului regalităţii vor fi credem: prefacerea Dunării într-un râu străin; noi joncţiuni de drumuri de fier; apanage patriotice.
Astfel, în schimbul unor titluri, unor vorbe goale ce se aruncă, praf în ochii mulţimii, guvernul patrioţilor sacrifică însăşi esenţa viitorului naţional!…
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII