Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În şedinţa Camerei de la 27 curent d. I. Codrescu a interpelat guvernul asupra recensimîntului patriotic a cărui victimă a fost România întreagă în anul acesta. Datele de mai jos le estragem aproape din cuvînt în cuvînt din discursul d-lui Codrescu. Din ele se va vedea ce pricepe un cap ca al d-lui Brătianu sub vorba „recensimînt”. Mişcarea vie în Parlament l-a silit pe d. Brătianu însuşi să declare că aşa este, aşa s-au petrecut lucrurile şi că va veni cu-o lege care să-ndrepte erorile făcute. Erorile făcute? Tot recensimîntul de sus pînă jos e o mare eroare şi trebuie declarat nul şi neavenit, pentru a face loc unei nouă lucrări, serioase şi cumpănite.
Iată dar cum s-a făcut acest recensimînt:
S-a dat instrucţiuni pentru facerea recensimîntului de acum nu sub forma, de circulară, ci chiar sub formă de articole regulamentare. Se impune categoric în art. 22 că; „Guvernul cere a se spori cu o jumătate impozitul fonciar”.
Agenţii fiscali, pornind cu hotărîrea luată, de mai nainte ca să îndoiască impozitul fonciar, nu s-au aplicat a restabili echitatea în evaluări, ci au mănţinut toate ilegalităţile esistente, mai sporindu-le încă într-un mod exorbitant. Astfel acela care, în trecut, se afla deja taxat peste puterile lui, astăzi, în loc să fie măcar menţinut în aceea ce era, i s-a îndoit încă sarcina; iar acela care era privilegiat în trecut, deşi s-a sporit, cu toate că pe unele locuri s-a mai încărcat ceva, însă cu toată sporirea, n-a ajuns la adevărata evaluare a producerii proprietăţii sale.
Legea pentru facerea recensimîntului zice că comisiunile locale de recensimînt se compun dintr-un delegat al fiscului şi din trei contribuabili din cei mai impuşi ai localităţii, cari să meargă la faţa locului să fixeze o zi cînd să asculte pe proprietar şi apoi să proceadă la evaluaţiune, avînd în vedere sau catastişele de exploatare sau, în lipsa acestora, cunoştinţa oamenilor competinţi, precum şi exemplele cum sînt taxate şi evaluate proprietăţile semenilor de primprejur. Legea a fost departe de-a lăsa un arbitru nemărginit comisiunilor de recensimînt chiar atunci cînd ele ar fi compuse în modul prevăzut de ea. Dar călcare de lege s-a făcut chiar de la început.
Recensimîntul era a se face încă cu mult mai dinainte, dar s-a tot amînat din cauza diferitelor împrejurări, pînă ce s-a hotărît a se face în anul acesta, spre a se pune în aplicare cu începutul anului 1881; şi s-a început cam pe la aprilie trecut. Timpul în care trebuia să se facă acest recensimînt fiind prea scurt nu mai erau suficiente mijloacele ordinare ale agenţilor fiscali, căci fiscul, trebuind să fie reprezentat prin controlorii din districte, cari sînt oameni cari au ocaziunea a cunoaşte cum merge averea publică, în ţară, s-a învoit printr-o lege ca fiscul, pentru a putea face acest recensimînt repede, să poată lua şi persoane străine lucrărilor financiare. Aceasta a fost o greşală; căci, după cum este în genere cunoscut că avem foarte puţini oameni cari să aibe cunoştinţe speciale, cerute neapărat pentru asemeni lucrări, şi guvernul, constrîns de-a face recensimîntul repede, a avut recurs la persoane necompetente, s-a cerut primarilor de-a da fiscului funcţionari pentru aceasta. De ce fel de funcţionari puteau dispune primăriile? De nişte juni, buni poate pentru altceva, dar foarte departe de-a poseda cunoştinţele necesare; departe de-a cunoaşte măcar din practică ce va să zică o falce de arătură, cît produce şi ce valoare poate avea, ce va să zică, o falce fîneţe, care este valoarea locativă a unei poverni ori velniţe. Mergînd în localităţi, ei n-aveau înaintea lor decît această dispoziţiune a regulamentului: să se îndoiască venitul fonciar.
La compunerea comisiunilor mai nicăiri contribuabilii n-au fost reprezentaţi prin cei mai impuşi dintre ei, ci prin cei mai neimpuşi, luaţi într-un mod arbitrar; căci agenţii fiscali, luaţi şi ei după modul cum s-a spus, consultau mai mult intenţiunea lor de a spori impozitul cu orice preţ decît de-a face o lucrare de justiţie şi în adevăr producătoare pentru finanţele publice. La comisiunile de apel, reclamaţiuni au fost pretutindeni cu miile. Şi cine au fost prin oraşele din ţară unde reşedeau acele comisiuni au putut vedea pe uliţe, stoluri-stoluri, venind contribuabilii – şi mai cu seamă contribuabili săteni – plîngîndu-se despre nedreptăţile ce li s-au făcut.
Recensimîntul mai era dominat de-a idee de-a dreptul hidoasă. Falcea de pămînt lucrată de sătean pentru el însuşi s- a găsit de cuviinţă de-a se estima cu un preţ foarte mare, mult mai mare decît cel mai urcat preţ al pămîntului proprietăţii mari.
Pentru ce această nedreptate? Pentru ce în aceeaşi localitate să admită două moduri de estimaţiune; pentru ce, dacă pămîntul cultivat cu bani de proprietar sau arendaş se evaluează de exemplu cu 20 lei falcea, acel cultivat de sătean însuşi să fie evaluat de 30 sau 40 lei falcea?
Pentru ce această nedreptate? S-a răspuns că ţăranul munceşte singur pămîntul său şi prin urmare nu are cheltuieli de exploatare.
Iată o monstruozitate! Agenţii numiţi după modul espus păreau a nu pricepe teoria elementară că munca ţăranului e tot aşa de bine un capital întrebuinţat la exploatarea pămîntului ca şi banul arendaşului şi că acest capital se scade din venitul proprietăţii.
Locuitorii, pierzîndu-şi zilele, săptămînile prin tîrguri, aşteptau rîndul să fie judecate de comisiile de apel tînguirile lor şi după toate acestea se întorceau cu lacrămile în ochi, căci nu se voia a li se recunoaşte dreptatea ce o aveau.
Dar ce erau şi aceste comisiuni de apel?
În teorie ele ar putea fi considerate ca bine compuse; căci figurează în ele un reprezentant al fiscului care este casierul general al judeţului, un reprezentant al autorităţii locale, un membru al comitetului permanent, care se consideră ca un reprezentant natural al proprietăţii mari şi mici din judeţ, un membru al tribunalului de judeţ, ca reprezentînd justiţia, a treia putere în stat.
Dar cum erau în practică!
S-au putut vedea comisiuni de apel ai căror doi membri, adecă majoritatea, nu plutea nici un fel de contribuţiune în ţara aceasta, nici măcar acea pentru căile de comunicaţiune. Ce dreptate se poate aştepta de la nişte astfel de oameni în materie de contribuţiuni cînd ei nici măcar idee nu au ce greutate sînt asupra capului omului aceste dări, cînd sînt mai cu seamă nedrepte şi împovărătoare?
Acesta e ultimul grad al unei anomalii nemaiînchipuite. Cari a fost rezultatele acestui recensimînt făcut în nişte astfel de condiţiuni? Marea mulţime de contribuabili au reclamat, contestînd evaluările făcute. Unele din aceste contestaţiuni au fost admise, dar cele mai multe, şi în general acelea ale locuitorilor săteni, au fost respinse. Astfel s-au văzut mulţi, foarte mulţi ieşind de la comisiunea de apel cu lacrămile în ochi şi zicînd că nu le-a mai rămas altceva decît să-şi părăsească pămînturile; şi întru aceasta poate să fie multă dreptate în spiritul lor practic.
Căci dacă ar fi fost numai încărcarea la preţ tot ar mai fi putut săteanul să lupte. Dar, pe lîngă încărcarea la preţ, s-a încărcat încă şi la cantitate, socotindu-se un număr de fălci mai mare decît ce are în realitate.
La estimarea proprietăţilor mari s-a procedat astfel încît sînt proprietari cari sînt gata a ceda statului după toate formele exploatarea proprietăţii lor cu o a treia parte mai jos de preţul cu care-au fost evaluate. Un proprietar a căruia moşie a fost evaluată ca producînd venit curat de 22 mii lei ar fi poate fericit a o lăsa pe seama statului numai pe preţul de 16 şi chiar de 14 mii de lei. La moşii din aceeaşi localitate, avînd acelaşi pămînt, megieşe una cu alta, s-a evaluat falcea la una cu 20 fr. şi la cealaltă cu 30 şi cu 40 fr., fără a fi pentru aceasta nici un motiv legal altul decît numai arbitrariul cel mai revoltător.
Legea cere ca stabilimentele industriale să fie evaluate nu după produsul industriei ce se esercită în ele, ci după valoarea lor locativă, adică după suma cu care s-ar putea închiria. Căci esercitarea industriei este şi ea îndeosebi impusă la alte sarcini, de patentă, cu darea ei proporţională, cu dare după capacitatea cazanelor la velniţi etc.
Confuziunea cea mai mare a domnit şi întru aceasta. În acelaşi judeţ sînt două stabilimente de velniţă, unul mare, întins, avînd o producţiune din cele mai însemnate şi încăpător încă şi pentru o altă industrie care se esercită în el; aceasta s-a evaluat în totul ca producînd 7 000 lei venit pe cînd o altă velniţă, cu neasemănare mai mică, cu o producţiune ce se poate compara ca o picătură pe lîngă a celeilalte, a fost evaluată la îndoit decît a celei dentîi.
La altele s-a luat chiar de bază produsul brut al industriei esercitate în ele, fără măcar a deduce cheltuieli de exploatare.
S-a aflat ca un proprietar, în un oraş mic, să facă o greşală, să cheltuiască cu clădirea unei case pentru locuinţa sa o sumă foarte mare relativ cu alte locuinţi, să cheltuiască de exemplu 10 sau 12 mii de galbeni, iar el, ca şi toată lumea din jurul său, recunoaşte că a făcut o mare greşală îngropînd în un oraş mic o sumă atît de însemnată pentru o locuinţă. Dar vine comisiunea de recensimînt. Ce se întreabă ea? Stă ea a calcula chiria probabilă ce acel proprietar ar putea prinde pe acea casă? Nu, nicidecum; ci-şi zice numai: Cu această casă ştim că s-au cheltuit 10 pînă la 12 mii galbeni, ei bine, cîte zece la sută procente la 12 000 galbeni pe an, acesta este venitul casei. În zadar se arată pipăit că în oraş niciodată, oricare ar fi casa, nimenea nu s-ar afla care să plătească această, chirie. Nu, membrii comisiunei răspund: Nu credem ca cineva să fie atît de nebun ca să cheltuiască, sume de bani fără a conta pe un venit de 10 la sută pe an; şi comisiunea de apel, tot atît de cunoscătoare, vine şi ea şi confirmă o asemenea monstruozitate. Astfel bietul proprietar, pe lîngă regretul de a fi avut imprudenţa a cheltui o sumă atît de însemnată pentru o locuinţă într-un oraş mic, se vede şi condamnat a plăti şi procente urcate pentru capitalul pierdut fără utilitate.
În cazul acesta recensimîntul a fost aplicat ca o pedeapsă asupra nesocotinţei unui om care şi-a pierdut în mod nepractic averea.
În genere însă arbitrariul şi nesocotinţa au mers pînă acolo că, pe cînd unele proprietăţi au fost încărcate peste măsură, altele au fost taxate mai jos decît în periodul trecut. Egalitatea n-a existat nici în faţa asupririi.
Am repetat-o adese în foaia noastră că d. I. Brătianu e un om de-o ignoranţă aproape fără pereche în toate resorturile. Aceasta a dovedit-o şi d. I. Ionescu în şedinţa Camerei de la 27 c. Ceea ce s-a făcut n-a fost şi nu se poate numi recensimînt. Toate elementele unui recensimînt lipsesc. Recensimîntul e un act de preţuire al averilor şi al veniturilor; darea către stat e rezultanta acestei preţuiri. Ei bine, nicăiri nu s-a constatat prin tablouri ţarinele, fîneţele, imaşurile; încît nici nedreptăţile făcute de recensimînt, nici plîngerile contribuabililor nu pot fi controlate.
Cînd lipseşte cadastrul, ca la noi, e evident că recensimîntul e mai greu de făcut.
Dar ceea ce-i mai ciudat e că d. ministru nu găseşte să răspunză la toate adevărurile espuse de d. I. Codrescu decît printr-un neadevăr ca totdeuna.
D. Brătianu a răspuns că sporul la comune e numai de 300 000 lei.
D. deputat Marghiloman s-a oferit a plăti o arendă de 300 000 lei numai pentru sporul din judeţul Buzău.
În judeţul Buzăului îndeosebi proprietatea ţăranilor, în masă, s-a urcat la 20 franci pogonul ca evaluare de venit – în plasa Cîmpului; şi aceasta la toate pogoanele fie mocirlă, fie rîpe. Pe proprietatea Macoveiul s-au împroprietărit sătenii pe 6 000 pogoane. Impozitul sătenilor pentru aceste 6 000 pogoane e mai mare decît impozitul pus asupra proprietarului care are 35 000 pogoane.
La proprietar n-a avut ce să facă, căci a fost contract; şi acolo preţuirea este foarte adevărată, căci atît produce pogonul de bărăgan. La munte toată lumea ştie cum s-a făcut la 1864 împroprietărirea sătenilor: li s-a dat pămînt şi bun şi rău, li s-a dat 3,4 pogoane arătură şi restul mlaştină sau rîpe. Dar recensimîntul actual [î]i consideră ca pămînt bun toate aceste pogoane. Cum să se conteste aceste constatări? O populaţiune întreagă de sute de familii ar putea să vie în mod individual, şi cu atîtea greutăţi de hîrtie timbrată, de zile pierdute, să reclame la comisiunea de apel, pe care nici nu o cunoaşte, şi mai cu seamă cînd aveau cunoştinţă că şi cei cari au reclamat la comisiune ea nu le-a făcut mai nici un ajutor?
Iată soiul de recensimînt făcut sub d. Brătianu. E probabil că pentru aceasta anume şi pentru scandalul rublelor conspiratorul melodramatic de la Opera Comică şi de la Ipodrom a ţinut la onoarea de a fi însuşi ministru de finanţe.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI