[„ÎN ŞEDINŢA CAMEREI DE LA 30 APRILIE”] – de Mihai Eminescu [6 mai 1882]

În şedinţa Camerei de la 30 aprilie d. Teodor Boldur Lăţescu a relevat cu drept cuvânt scandalul listei civile a directorului general al căilor ferate.

Listă civilă constituie în adevăr cei 36 000 de franci, plătiţi la noi în ţară săracă, la om care n-a dovedit prin nimic a fi superior oricărui absolvent al unei şcoale politehnice. În adevăr, imediat sub leafa directorului, de 36000, vedem urmând aceea a inginerului şef de numai 18 000, a inspectorului cu 7 000, a inginerilor de tracţiune cu 3 000 pe an, şi cu toate acestea nimeni nu poate contesta că personalităţile următoare trebuie să ştie, ba vor fi ştiind, tot atâta carte în ale drumului de fier, dacă nu mai multă, decât polcovnicul Săbiuţă.

Trăim în ţara aceasta ca-n Halima. Oameni ca Cogălniceanu, ca C. A. Rosetti ne vorbesc cu tonul cel mai serios de necesitatea de-a răsplăti adecuat cu meritele lor specialităţile în mecanică, se zice că leafa de 36 000 franci e chiar prea mică pentru o ilustraţiune şi te – aştepţi, după tiradele acestea, să ţi se indice acel Lesseps al României, acel mare geniu în mecanică pe care ţara săracă să se simtă onorată a-l plăti atât de splendid – şi? Ce ţi s-aduce înainte? – Polcovnicul Săbiuţă, inventorul unui cot pentru măsurătoarea cuprinsului cubic al buţilor cu băuturi spirtoase, un om ce până mai ieri se mulţumea pe leafa de polcovnic şi pe care – slavă Domnului – nici una din puterile mari ale Europei n-a cercat să ni-l momească până acum la marile întreprinderi de comunicaţie ce le au în vedere. Nu ne mirăm de d. C. A. Rosetti. E un om cu desăvârşire stricat şi cinic, care n-are întru nimic a declara într-o Adunare ce se pretinde serioasă că acei cari sunt în contra lefei polcovnicului sunt „inamicii poporului, inamicii libertăţii şi ai naţiunii române democrate” (ipsissima verba! Cititorul curios ne poate controla prin „Monitor”). Ba d. C. A. Rosetti ne mai spune că o leafă aşa de mare trebuie, pentru ca ilustrul om să „rămâie la noi, să nu se ducă în ţările străine, cum auzirăm că se duc toţi aciia cari sunt Gianii, Cantilii, Naci[i] pe terenul de ingineri!”.

Călătorie sprâncenată! Ducă-se unde a dus surdul roata şi mutul iapa toţi Gianii şi toţi cei asemenea lor. Atâta pagubă şi dobândă pe neamul românesc cât ar pierde din emigraţiunea tuturor reputaţiilor improvizate sau uzurpate. Pare că, dacă s-ar duce polcovnicul, orice absolvent al unei şcoale politehnice nu i-ar putea ţine locul în tot bunul? Ba încă cum! Fără a fi favoritul politic al nimănui, căutându-şi în conştiinţă de treabă, neavând câte şase ciocniri de trenuri pe săptămână, necomandând traverse metalice prea lungi ori prea strâmte şi având sfială de superiorii lui ierarhici şi teamă de răspundere, pe când aceşti oameni, ce fac şi politică şi inginerie, nu au sfială de nimic şi se furişează, prin conivenţa bandei de esploatare, alături cu răspunderea.

Crede în adevăr d. C. A. Rosetti că, dacă d-sa ori polcovnicul ar fi fost nişte giuvaieruri atât de rare, nu-i ademeneau alte ţări, ce le-ar fi oferit câştiguri mai mari decât a noastră?

Vedem de ex. un ambasador rusesc, d. Onu, care nu e decât fiu de moşnean român din satul Oancea, în care pe toţi [î]i cheamă Onu. A avut omul talent şi probitate; s-au înălţat în mijlocul numeroasei aristocraţii şi biurocraţii ruseşti şi azi e un personaj însemnat. Dar a trebuit să aibă capacitate şi merit. D-alde C. A. Rosetti şi Sabiuţă vor căuta din contra un mediu în care să poată ajunge la pensii reversibile şi la retribuţiuni grase fără muncă, fără merit şi c-o capacitate de mâna a treia.

Dar ne prinde în adevăr mirare când vedem pe un om cu minte în puterea cuvântul[ui] cum e d. Cogălniceanu susţinând acelaşi punct de vedere ca bătrânul şi stricatul demagog. D-sa vorbeşte de directori generali din ţări străine şi bogate, vorbeşte de lefile ce şi le creaseră inginerii străini de sub regele Stroussberg…

Dar sunt aceştia termeni de comparaţie cu polcovnicul Săbiuţă, ca gen şi ca specie? Şi cu toate acestea d. Cogălniceanu cunoaşte ţara, ba a citat chiar cazul inspectorului liniei Lemberg – cernăuţi-iaşi -Roman, care are o mie de fiorini pe lună. Iată în adevăr cazul ce se potriveşte cu noi într-o singură privire. Şi acea linie trece prin ţări sărace, pline de jidani, cu populaţia rurală istovită de camete şi de beţie, reduse la producere agricolă şi lipsite de industrie. Ei bine, o mie de fiorini hârtie sunt cam 2 000 de franci, ceea ce-a propus d. Lăţescu pentru directorul nostru general. Să nu uităm însă că chiar aci e o deosebire. Inspectorul nu e numit de stat, care-n Austria plăteşte lefuri neînsemnate, ci de-o societate de acţionari care n-are a ţine seamă de pe spatele cui se plăteşte acea leafă. Statul însă… statul are a face calculul că 36 000 franci sunt 36 000 zile de muncă într-o ţară săracă, sunt 36 000 de oameni ce ar lucra din zori de ziuă până-n asfinţit de soare, că un om simplu ar trebui să muncească 100 de ani de-a rândul şi ne – întrerupt că să plătească leafa pe un an a polcovnicului. O societate privată ce are-n vedere câştigul ei propriu judecă şi plăteşte altfel decât statul, care are în vedere grăutăţile mulţimii. Statul modern e prea sărac pentru a plăti lefuri mari. El n-are ca statul antic un imens agru public, el n-are populaţiunea de sclavi care forma instrumentul producător averii: statul modern e stat creştin şi ca atare e sărac. El plăteşte cu panglicuţe şi cu titluri, cu recunoaşterea publică că cineva şi-a îndeplinit datoria, iar individul se plăteşte cu conştiinţa de-a fi uşurat prin muncă compensatorie, prin sacrificii personale chiar un grăunte din mizeria la care neamul omenesc pare de-apururea condamnat. Pentru a-şi permite cineva lefile proconsulare ale anticităţii şi mesele ce costau milioane de sesterţii ale unui Lucullus ar trebui să existe sclavia anticităţii, robia maselor. Şi iată ceea ce nu voieşte statul modern, a cărui ţintă este a nu lăsa ca poporul muncitor să fie măcinat şi să degenereze sub pături superpuse de feneanţi, de reputaţii uzurpate, de săbiuţe ce gonesc liste civile regale cu cotul de măsurat butoaiele.

Leafa dar e un echivalent al muncii reale, al cheltuielii de forţă nervoasă sau musculară; arareori ea poate fi o compensare a meritului, adecă a superiorităţii organice. Care e munca colosală a polcovnicului care să compenseze munca musculară a 36000 de oameni, iată o cestiune la care d. Cogălniceanu n-ar putea răspunde; căci nu este vorba nici de-un Ercul al inteligenţei, nici de unul al musculaturii.

În realitate nu este vorba nici de merit, nici de muncă. E vorba de favori politice, e vorba că cineva e persona grata sau nu în ochii guvernanţilor, e vorba de ceea ce zice cu sfială un membru al majorităţii docile, de protecţiune şi favoritism.

Acesta e răul care ridică nulităţile în sus, care preface spirite de mâna a doua ce, plătite conform muncii lor, ar rămânea oneste şi folositoare, în tripotori politici, în reputaţii uzurpate, în ambiţii nejustificate prin nimic, acesta e răul care ridică patru clase primare la directorate de bancă.

Răposatul Strat avea dreptate admirând natura democraţiei române. Democrată la dări, arhiaristocratică la lefuri. Aci unul ia drept leafă de la naţiune, numai pentru că aplică abecedarul, ceea ce Filipescu – vulpe abia o fi avut ca venit de pe moşiile sale strămoşeşti; iar noua aristocraţie are trebuinţe înzecit de mari, pe cari le împlineşte din banul public, decât aristocraţia veche, ale cării trebuinţe apelau la averea proprie, iar nu la buget.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.