Având a da seamă de discuţia urmată în Senat cu ocazia proiectului privitor la tocmelele agricole, ne-am adus fără voie aminte de-o istorioară autentică, pe care credem că nu trebuie s-o tăinuim publicului, întru cât ne ajută memoria.
Regele convorbea într-una din zile c-un proprietar din Moldova, dar cu unul din cei băştinaşi, de pe unde şi-a înţărcat dracul copiii, cum ar zice românul, c-un om în sfârşit care reprezintă proprietatea istorică, nu cea cumpărată cu bani, de prin locuri ca acelea unde Ştefan Vodă era ca acasă, de vorbesc oamenii de el ca şi când ar fi trăit ieri între ei.
Maiestatea Sa binevoia a avea o idee priincioasă şi măgulitoare despre o seamă din pretinşii noştri oameni de stat, despre d-alde Boerescu, C. A. Rosetti bunăoară şi alţii; îi credea chiar destoinici de-a realiza o înaintare aievea în ale ţării.
Proprietarul nostru răspunse foarte serios: „Pare-mi-se că Măria Ta dă greş cu gândul. Nimic mare, nimic bun, nimic frumos nu se va produce în ţara aceasta nici de-un om străin neamului românesc şi român numai din întâmplare, nici de-un advocat de profesie”.
Daca aţinem urechea la ceea ce se vorbeşte în Adunări ne încredinţăm pe zi ce merge mai mult de adâncimea acestui adevăr.
Bine, mare şi frumos natura nu îl dă individului x sau y ca pe-un lucru ce l-ar găsi din întâmplare pe uliţa sau în cafeneaua Procope; din contra, individul dat e un rezultat al principiului conservator al moştenirii; el moşteneşte calităţile acelea care au asigurat în lume existenţa şi puterea strămoşilor săi. Aceste calităţi constituie caracterul individului; ele corespund c-un complex de idei abituale cu cari el măsură, coordonează, judecă cursul pururea nestatornic al împrejurărilor şi al lucrurilor. Oriunde am sta, cerul ne pare o boltă deasupra, o jumătate dinlăuntrul unui glob, dar bolta pare a se învârti împrejurul pământului de la răsărit spre apus; unele stele descriu împrejurul Lui cercuri mari, altele cercuri mici; numai două locuri ale cerului par a sta în nemişcare, două puncte: cele două poluri ale globului sideral. Împrejurul osiei statornice dintre aceste două poluri statornice se ‘nvârte în mişcare aparentă universul (motus communis ) şi după aceste puncte stabile putem număra curgerea veacurilor cu exactitate matematică.
Astfel şi în universul intelectual şi moral al fiecăruia trebuie să existe poluri, idei dominante împrejurul axei cărora să se opereze mişcarea celorlalte gândiri. Aceste idei sunt vertebrele caracterului individual şi, când ele aparţin unui popor întreg, ele constituie caracterul naţional. Însă aceste idei dominante nu sunt invenţiuni a priori, nu sunt culese de prin gazete franţuzeşti şi parastisite ca marfă nouă pe malurile Dâmboviţei. Ele cată să răsară din elemente statornice ca şi dânsele, din natura pământului de sub picioare, a cerului de deasupra, a statornicilor datini şi gândiri ale rasei naţionale demprejur. Aceste idei se moştenesc în bunul simţ comun al poporului, în aptitudini şi înclinări de caracter pe cari le lasă părinţii din părinţi strănepoţilor lor; ele sunt însă lucruri pe cari străinii nu le pot înţelege chiar dac’ ar vorbi cu sunete româneşti. Degeaba Giani, Carada ş.a. ar încerca, cu toată bunăvoinţa, să fie români. Nu pot să fie, cu toate silinţele, căci înlăuntrul organismului lor nu există nici o urmă fosilă de vrednicia poporului românesc preexistentă epocii fanarioţilor, pentru că partea fosilă din ei e vicleşugul şi pehlivănia din Bizanţ, e malonestitatea şi meschinăria de caracter, e tertipul ca cocoaşă intelectuală, corespunzător cu cocoaşa fizică. Prea bătrâni ca rasă ca să se poată adapta poporului şi pământului pe carele furtuna istoriei orientale i-a aruncat cum vântul aruncă frunzele veştede de pe-un copac uscat, ei încearcă nu a se adapta, ci a modifica mediul social în care au picat, după natura lor proprie, a demagogiza poporul românesc, cel tânăr, cel cu bun simţ, cel lipsit de invidie. Cu indivia, comună veneticilor din toate ţările, cu veninul dizolvant al scepticismului şi al calomniei, cu egalitarismul celor ce n-au nimic de pierdut ei au târât în mlaştină lor morală poporul crescut puternic în umbra Basarabilor şi a neamului Muşatin, i-au împestriţat limba, i-au sustras istoria şi datinele, i-au escamotat şira spinării, comoara de idei şi înclinări abituale cari făceau ca poporul nostru să semene în toate cu strămoşii lui.
Dar în zadar le fu: ceea ce este este şi nu se poate tăgădui. La toate ocaziile reapare deosebirea între breasla cârciocărească a stârpiturilor intelectuale, între produsul străin, corcit cu pseudocivilizaţie occidentală şi între caracterele şi minţile ce constituie eflorescenţa organică a chiar poporului nostru. Şi cu ocazia dezbaterii legii tocmelelor agricole am avut a înregistra discursuri bune, idei sănătoase şi temeinice, vederi organice răsărite din capete organizate, dar nu de la advocaţii de profesie, nu de la cei ce au perindat toate partidele pentru a se pripăşi acum, pentru cine ştie ce interese, în partidul roşu, ci de la oameni neschimbaţi în ideile lor, de la bărbaţi a căror purtare şi cuget sunt regulate de-un complex de convingeri stabilite prin cunoaşterea poporului românesc şi prin experienţa de toate zilele a unei vieţi lungi, răsărită şi petrecută în mijlocul acestui popor.
Reproducem deci, în ordinea în care au fost rostite, discursurile cari au dovedit esperienţă, claritate de vederi, cunoaştere de ţară. Între acestea cităm întâi pe al d-lui Pera Opran, în care bătrânul liberal se arată a fi nimic mai puţin decât roşu în vederile lui; însă lauda zilei i se cuvine fără îndoială prinţului Grigorie Mihail Sturza. Arareori Parlamentul a avut a auzi un complex de idei atât de statornice, atât de limpezi şi totodată atât de conciliante pentru toate interesele ca acelea rostite de fiul lui Mihai Vodă Sturza. Ne întoarcem iar la teoria moştenirii. Cine dintre contimporani nu va recunoaşte în fiu cuminţia caldă şi vastă, memoria cea în adevăr miraculoasă şi caracterul părintelui? Nu mai pomenim de un merit esenţial al discursului: prinţul vorbeşte o limbă românească atât de curată şi de frumoasă precum arareori se aude şi care contrastează, spre lauda ei fără îndoială, cu păsăreasca lustruită şi pe sponci a d-nilor Boerescu ori Grădişteanu.
Vom reproduce asemenea cuvintele rostite de d. Lascar Catargiu, inspirate de-o deplină cunoştinţă a ţării, precum şi cele importante ale d-lui Teodor Rosetti.
Ceea ce ne pare un semn caracteristic al vremii este că în Senat se vorbeşte româneşte; bine, de-a dreptul, fără înconjur şi fără frază. Cine ştie însă ce însemnătate mare are limba asupra spiritului, cum ea-l acopere şi îl pătrunde, cum limba noastră veche trezeşte în suflet patimele vechi şi energia veche, acela va înţelege de ce ne pare bine de lucrul acesta. Fie cineva ateu şi păgân, când va auzi muzică de Palestrina sentimentul întunecos, neconştient al creştinătăţii îl va pătrunde şi păgânul sau ateul va fi, pe cât ţine impresia muzicii, creştin pân-în adâncimile sufletului. Şi limba strămoşească e o muzică; şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba.
Suta a şaptesprezecea e purtată de ţinta de-a da unitate limbei şi poporului şi ne pare bine că în Senat se începe a se vorbi româneşte, pentru a restatornici de sus unitatea compromisă prin experimente filologice şi prin înrâurirea dicţionarului franţuzit al breslei advocaţilor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
