În şedinţa Senatului din 29 noiemvrie s-a dat cetire demisiunei d-lor Lascăr Catargi, G. Cantacuzino şi I. E. Florescu. Demisiunea a fost dată din cauză că în şedinţa din 20 noiemvrie s-au rostit de pe banca ministerială espresii grele, cari prin semnificaţia lor anticipau cu mult judecata în procesul pendent al acestor domni ca foşti membri ai cabinetului Catargiu. Viceprezidentul în funcţiune, D. Cogălniceanu, a declarat cu această ocazie că biuroul, cu regulamentul în mână, nu poate impune miniştrilor alegerea espresiunilor de cari trebuie să se servească şi că în ceea ce-l priveşte pe d-sa, n-ar fi rostit niciodată asemenea cuvinte.
D. senator Deşliu a cerut asemenea neadmiterea demisiunei şi a atras atenţia Senatului asupra împrejurării că d. ministru – prezident Ioan Brăteanu a declarat că nu e solidar de espresiunele d-lui N. Ionescu. În fine d. Eugeniu Stătescu, ministrul de justiţie, a declarat că respingerea demisiunei celor trei d-ni senatori ar fi privită de guvern ca un vot de neîncredere. Senatul n-au primit demisia în cestiune.
Abia trebuie să mai pomenim că sunt împrejurări unde anticipările, din jignitoare, devin primejdioase. Nu este, nu poate fi acuma vremea de a aduce pe un corp legiuitor la estremitatea de a-şi rosti antipatiile sale, precum nu este nici vremea unei crize de cabinet.”Hannibal ante portas „. Poate că e tot atât de clar că în vremi estraordinare nu sunt de recomandat nici reforme organice cari să taie în carne vie şi că legi fundamentale sunt totdeuna rezultatul păcii în afară, în care un organism social să poată suferi o criză internă.
Să nu uităm că tot ce este organic (deci şi statul) e supus unor procese analoage de viaţă şi că nimeni nu ar întreprinde operaţii chirurgice asupra unui organism în momentul în care acesta se află espus crivăţului amorţitor sau istovitorului sirocco. Se înţelege că-n împrejurări normale aceste observaţii ni s-ar părea de prisos şi că numai în consideraţia complicaţiilor din afară ne îngăduim a uza de marginile în care ni este invoit a ne rosti părerea. Asemenea cestiuni trebuiesc tranşate în tăcere.
O cestiune delicată a fost refuzul Germaniei de a lua parte la espoziţia universală din Paris a căreia întreagă dezbatere a fost următoarea:
Prezidentul: Comitetul confederaţiei germanice a decis ca imperiul să nu ia oficial parte la espoziţia franceză. Cere cineva cuvântul? (Tăcere generală). Voieşte poate delegatul vreuneia din statele confederate să observe ceva? (Tăcere generală)… Aşa dar imperiul nu va lua parte la espoziţie. – Punct şi nimic mai mult.
Cu toate acestea ura între partidele din Germania e desigur adâncă, neîmpăcată şi fără mijloc de tranzacţie, pe când la noi toate urmăresc aproape aceleaşi scopuri; – afară de aceea pericolul unor discuţiuni asupra acestei întrebări e cu mult mai mic, pentru statornicia lucrurilor din lăuntru, acolo – decât la noi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 164